Mai in gluma, mai in serios… ;)

Septembrie 17, 2014

Buna intrebare: pro sau contra religiei in scoli?

Acest text nu imi apartine. Dar mi s-a parut prea interesant ca sa nu il aduc si la cunostinta voastra. Iar felul in care se pun problemele e chiar… incuietor, la un moment dat… Sincer, dupa atatea argumente… nici eu nu am mai stiut ce raspuns sa aleg…

M-a sunat într-o după-amiază, după ora de Religie a Clasei Pregătitoare, tatăl unui băiețel de 5 ani. Vorbea agitat, își ascundea cu greu enervarea și încerca din răsputeri să-și facă povestea cât mai coerentă în telefon. Copilul lui, Alex, unul dintre cei mai isteți, curioși și sensibili – genul care îți pune întrebări incomode la tot pasul – ajunsese în ziua aceea acasă extrem de alarmat și hotărât să-și cumpere urgent o cruciuliță sfântă, de purtat în jurul gâtului. Ca să evite alte discuții iscoditoare, le-a spus părinților solemn că e ”tema” la Religie, după care a recunoscut speriat că fără cruciuliță nu mai poate trăi pentru că numai așa va fi protejat de rău. În mintea lui Alex, răul devenise o entitate gravitând amenințător în spațiul existenței lui de 5 ani și numai o cruce sfântă – așa cum spusese preotul la ora de Religie – l-ar fi ferit de primejdii și păcate. Ca orice părinte protector, tatăl lui Alex m-a somat – cu fermitatea pe care numai anticiparea imediată a pericolului o dă părinților –  să renunț rapid la toate orele de Religie din școală. Ce altceva să faci pentru un băiețel care se simte brusc neprotejat, amenințat și responsabil, peste noapte, în lupta cu Răul?

Mi-am petrecut următoarea dimineață cu Preotul-profesor, aruncând în discuție câțiva termeni mai autoritari despre particularitățile psihologice ale vârstei unui copil de 5-6 ani. I-am povestit câte ceva despre stadiul gândirii magice, despre cum cel mic  își ia poveștile ad-literam, despre neputința lui încă de a înțelege valoarea simbolică a lucrurilor, dar mai ales despre cum dimensiunea spirituală stă pentru el deocamdată în dragostea pe care o au părinții când îl îngrijesc. Preotul  și-a tras singur concluzia – spre norocul meu – că trebuie să ignore manualul de la clasă și programa școlară, care se pare, îl obligau să vorbească despre rolul sfânt al crucii și datoriile creștinești impuse de el. I-am propus să-și continue totuși orele de Religie amintind celor de 5-6 ani despre fapte bune și frumoase, despre prietenia între colegi și grija pe care trebuie să o avem pentru plante și animale. I-a plăcut când am insistat că spiritul lui blând și gândul bun, sutana impresionantă și glasul muzical poartă destul ”duh sfânt”, iar simpla lui prezență între copii este suficientă.

*

Altcândva, unui copil de preot, băiat de 10 ani într-o școală în care lucram la un moment-dat, i s-au adus acuzații că șterpelea din ghiozdanele colegilor. Toate indiciile duceau la el, dar n-am vrut să îl confrunt direct fără dovezi. I-am sunat tatăl (profesor și el de Religie la o altă școală) și l-am rugat să cerceteze acasă camera copilului. A găsit câteva nimicuri care nu-i aparțineau, desigur. A urmat o lungă discuție în biroul meu, la care am asistat pasiv, așteptând ca tatăl să regleze problema. Cu multă blândețe preoțească, acesta  i-a amintit ca are de dus o luptă cu Diavolul și că tentația de a șterpeli este o încercare de la Necuratul. N-am zis nimic, deși în sinea mea am anticipat ce a urmat în mod firesc: băiatul nu s-a oprit – și-a tot însușit obiecte, ticluind creativ momentul dispariției lor. La a doua întâlnire serioasă în birou, am insistat să vorbesc între patru ochi doar cu tatăl – vădit rușinat și disperat. I-am povestit că uneori, adulții, animați chiar și de cele mai bune intenții pentru copiii lor, pot întări pozitiv un comportament nedorit. Exact așa cum pe bebeluși ”nu-urile” îi fascinează sau  interdicțiile îi împing să facă exact ceea ce ”nu e voie”, e posibil ca băiatul lui să fi fost tentat să testeze marea cu degetul. Să se joace puțin cu ”diavolul”, ca să vadă ce se întâmplă. Cam toți copiii fac asta, slavă Domnului, întru evoluția lor! I-am propus să renunțe la sfatul ”luptei cu Necuratul” și i-am dat numeroase exemple, din psihologia populară, despre cum tentația crește la copii direct proporțional cu înverșunarea interdicției. L-am convins pe Părinte să nu-l pedepsească, să nu îi amintească de rușine sau vinovăție, dar mai ales să renunțe la uriașa povară pe care o turnase pe umerii fiului. N-au mai fost incidente. Părintele a înțeles să-și scoaltă din vocabular pentru o vreme formulările despre spectrul Diavolului pândind la orice pas, la răscrucea fiecărei alegeri. În mintea copilului – predispus la joc și cunoaștere prin explorare – asta sună ca o provocare..

*

Nu știu câți dintre copiii noștri se întâlnesc cu Dumnezeu sau cu Diavolul la orele de Religie. Și nici câte lucruri atârnă mai greu, pe umerii lor, după ce ies pe poarta școlii. Știu doar că manualele sunt pline de exemple desenate cu ”așa nu” – o chestiune pe care pedagogia elementară a secolului nostru o înfierează categoric. Pentru simplu motiv că valorile nu se fixează la niciun copil prin contact amenințător cu opusul lor, ci beneficiind prin experiență directă de efectele lor luminoase, pozitive. Fixarea celor mai elementare reguli de comportament în școală se face pozitiv. S-a dovedit că exprimarea regulilor începând cu negație provoacă efectul invers scontat. De ce nu am aplica același principiu când vine vorba de ordinea spirituală?

Manualele de Religie sau Educație Civică sunt pline de cuvinte cu intense conotații negative și de amenințări subliminale despre cum vor ”plăti” pentru păcate zilnice:  culmea, și acestea inevitabile, pentru că, nu-i așa? – ”omul se naște păcătos”.  Știu, din nefercire,  și o mulțime de preoți care au ieșit exasperați din clasele pe care nu le-au putut stăpâni, trăgând cu lehamite concluzia lui ”copiii ăștia îl au pe Necuratu-n ei”. După cum știu, deasemenea,  că în ultimii ani au apărut și concursuri școlare la disciplina Religie, olimpiade la care, desigur, sunt selectați să ajungă ”cei mai buni”. Mă întreb pe ce criteriu aleg preoții noștri copiii ”buni” de restul și cât de competitivă poate fi, în principiu, credința.

Exemplele de sus contrazic obiectivele Programei de Religie – așa cum apar ele pe site-ul Ministerului Educației: ”asigurarea calității educației și compatibilizarea curriculumului național cu cel european”. Nicăieri, în niciun deziderat european nu se vorbește despre cultivarea fricii față de Dumnezeu și turnarea anumitor convingeri religioase sau a viziunii noastre despre lume și Creație în  mintea copiilor. Cel puțin nu în perioada în care mintea lor se află în stadiul gândirii concrete și magice – când nu există protecția operațiilor critice, ci riscul asimilării inconștiente a unor modele de gândire ce pot îngrădi șansa la dezvoltare liberă. Școlile au misiunea de a prezenta și transmite cunoașterea obiectiv și nedogmatic. Culmea, ca Programele de Religie în Romania recunosc acest principiu și îl copiază automat printre deziderate, și chiar își propun ”abordarea religiei din perspectivă ecumenică”. Când își operaționalizează totuși mai departe obiectivele, afirmă clar că elevii trebuie ”să conștientizeze importanța și necesitatea primirii Sfintelor taine în vederea mântuirii”. Așadar copiilor li se spun câteva lucruri politic corecte – despre alte religii și libertățile principiale de a-l căuta pe Dumnezeu, ca apoi să cadă totul sub incidența obligativității și a unei promisiuni de recompensă: mântuirea. Nu vorbesc aici despre filozofia creștină, ci doar despre cum sunt sigură că înțeleg copiii mesajul la vârsta asta. Mai ales într-o cultură ca a noastră, dominată excesiv de mecanismul pedeapsă-recompensă și prea puțin preocupată de a similarea conștientă a ordinii sau valorilor.

Ca să fim corecți totuși, Religia a fost probabil introdusă în școli cu scopul unei alfabetizări culturale a tinerilor ortodocsi creștini, majoritari în școlile românești. S-a constatat, pe bună dreptate, că deși o nație foarte credincioasă, românii sunt destul de ignoranți când vine vorba despre tainele bisericești, rolul ritualic al botezului sau poveștile care stau în spatele unor sărbători sfinte. Nimic în neregulă cu asta – în definitiv,  nu ne-am dori să iasă din școli viitoare generații de lideri care habar n-au ce convingeri stau la baza psihologiei noastre, ca nație. Nimic rău și în faptul că  Biserica a regăsit astfel și o sursă interesantă de avantaje în miile de posturi create peste noapte pentru slujbașii Domnului.

*

Prin urmare, Religia a fost introdusă ca orice altă disciplină și probabil că ar fi trebuit abordată ca o sursă de cunoaștere egală cu cele propuse de Istorie, Fizică, Biologie, Matematică, etc. Dacă este doar o disciplină de studiu – așa cum e încadrată în Planul de învățământ –  înseamnă că ea trebuie să treacă obligatoriu sub incidența principiilor care protejează conținuturile școlare: accesarea lor într-un mod științific, nepărtinitor și în afara doctrinelor. Până la urmă, îmi trimit copilul la școală convinsă că profesorul de Istorie nu-i va prezenta mersul lumii doar din perspectiva părerilor personale sau a unor grupuri extremiste; și nici nu mă tem că la Psihologie, profesoara va trece la exercitii de hipnotism, ori că profa de literatură va strâmba din nas că nu-l înțelege pe Nichita Stănescu. Nu poți preda conținuturile școlare după ierarhia părerilor personale, nici nu-i poți invita pe copii să le accepte fără să le chestioneze sau convingându-i să le venereze, să le sărbătorească. Dimpotrivă, copiii învață că informația trebuie testată, iar că scepticismul este una din calitățile cercetătorilor adevărați. De ce ar ieși Religia din acest peisaj?

Mă aștept, deci, ca la ora de Religie – copilul meu să învețe DESPRE religia lui, poate și a altora, dar niciodată  să ÎNVEȚE religia în sine. Acesta din urmă ar însemna îndoctrinare, accesarea lumii lui spirituale, invadarea mecanismelor emoționale  cu idei și trăiri cărora nu le poate ține piept. În cazul poveștilor de mai sus, particularitățile speciale de vârstă au determinat răstălmăciri firești ale mesajului religios și au provocat abuziv sentimente de frică, neputință și condamnare. Chiar și cele spuse ”politic corect”, tot răstălmăcite au sfârșit, pentru că asta face mintea copilului – traduce convenabil adevăruri inaccesibile. Și activează în procesul înțelegerii, în mod automat, creierul reptilian –  instinctele de siguranță și pericol – dominante până la 12 ani.

Îmi amintesc că mama mi-a explicat creativ ideea de ”atotputernicie” cu exemplul lui ”Dumnezeu știe și câte fire de păr ai în cap”. M-am purtat pentru o vreme straniu – priveam adesea spre cer, mă simțeam urmărită, mi-l închipuiam pe Atotputernicul însemnând pe un răboj miliardele de fire din capul umanității. Mă înfiora puterea lui, îl respectam sincer pentru abilitățile lui computaționale și hotărâsem că sunt urmărită, ca într-un film artistic, cu o cameră  cosmică de luat vederi. Restul poveștilor despre cât ne iartă sau iubește Dumnezeu nu mă mai impresionau. Era suficientă dimensiunea amenințătoare a unei superputeri de care nu te poți ascunde. Lucrul acesta îmi invadase caraghios percepțiile și  făcuse impermeabilă sensibilitatea mea la toate celelalte lucruri bune și frumoase despre El.

Asta nu înseamnă că poveștile despre Dumnezeu mi-au marcat viața în mod negativ. Dimpotrivă. Dar asta pentru că au venit din sânul familiei, de la oamenii de care eram intim și genetic legată. Probabil că dacă aș fi auzit aceleași povești într-un cadru instituțional, solemn și coercitiv – cum sunt școlile – aș fi pățit ca Alex. Aș fi luat iubirea pentru Dumnezeu  ca pe un fel de temă obligatorie și mi-aș fi asumat vinovății, dacă nu aș fi realizat-o suficient de bine. Aș fi trecut la lupta cu Diavolul, cu reflexul elevului conștiincios care eram, mereu  dornic să-l mulțumească pe cel de la catedră. Spuse de mama sau bunica, poveștile despre Dumnezeu mi-au dat implicit și libertatea de a le chestiona. Adică suficient spațiu spiritual pentru alte căutări, adăugiri sau nuanțări.

Astăzi, ca să nu stârnesc controverse incomode printre părinții școlii pe care o conduc, am intervievat mai mulți preoți pentru catedra de Religie. Am găsit la un moment dat preotul care mi s-a părut suficient de înțelept să nu stârnească tensiuni sau dezbateri inutile. Nici să scot anumiți copii din clasă n-ar fi fost o soluție (cu siguranță, unii părinți ar fi cerut asta), pentru că ei sunt oricum la vârsta în care excepțiile sau separatismele sunt văzute ca acțiuni dramatice, exotice, cu efecte serioase asupra definirii de sine. Am ales să las Religia în orar, pentru că știu despre valoarea terapeutică a poveștilor sau a pildelor, despre nevoia copiilor de a-și pune ordine în experiențe prin narațiune. Așa cum Fizica ne spune o poveste plauzibilă  despre traiectoria unui măr, în căderea lui pe pământ, tot astfel, mai toate religiile lumii se bazează pe povești care încearcă să pună ordine în experiențele noastre. Accesul copiilor la dimensiunea mitică, magică sau religioasă a lumii a fost dovedită – în psihanaliza tradițională și modernă – ca esențială pentru sănătatea mentală a adultului de mai târziu.

Așa că l-am rugat pe Preot să predea despre Religie, nu Religia. A părut de acord. Pentru că el este totuși un slujbaș al Domnului, am suspectat că nu se va putea abține să predea Biblia strict ca pe un obiect cultural, și că, din când în când, fără să vrea, va modela adevăruri în sufletul copiilor, pe care aceștia le vor înghiți fără să știe ce li se întâmplă. Așa că l-am rugat să-și înceapă propozițiile delicate cu sintagma ”Biserica Ortodoxa crede că …”, în speranța că va ajunge la copii mesajul unui punct de vedere și îi va lăsa deschiși la alte adevăruri în căutarea cărora se vor lansa conștient, mai târziu. Răspunsul lui a fost ferm, de adevărat om cu har, devotat credinței lui: mi-a spus că Biserica nu este o instituție. Că Biserica suntem noi și că aceste adevăruri vin inevitabil din noi și trebuie acceptate întru Domnul.

S-au năruit într-o secundă toate argumentele mele despre datoria noastră de a le preda copiilor conținuturi din perspective obiective, nepărtinitoare, neaservite niciunei doctrine. Datoria Preotului era una deasupra profesoratului.

*

Aici cred că se află sursa eternelor dezbateri despre Religia în școli. Noi nu ne-am definit termenii. Predăm Religia sau predăm despre Religie? Că totuși programele școlare se contrazic la fiecare pagină.  Care este  misiunea Preotului la clasă? Poate fi el profesor? Poate el îmbrățișa o două misiuni simultan, aflate în conflict, deși valide fiecare în sine? Există vreo didactică practică pentru Domnul sau Doamna de la catedră, care să-i păzească de erori grave împotriva psihicului copiilor? Își poate el sau ea alege cuvintele atât de inspirat încât să nu creeze în mintea copiilor răstălmăciri periculoase despre rău și bine? Este în regulă să-i aruncăm pe copii într-o permanentă luptă cu răul, sau este partea întunecoasă a lumii o zonă demnă de integrat în experiențele noastre? Putem – doar la orele de Religie – să inhibăm instinctul natural al copilului de a-și mulțumi profesorul? Le dăm copiilor libertatea de a-și alege credințele, convingerile? Lăsăm spiritualitatea în zona căminului și a familiei? Sau  este loc la catedră pentru Domnul și Doamna Dumnezeu?

Nu mai invoc dezbaterile altor țări care au declarat predarea Religiei ca neconstituțională. Pentru simplul fapt că îngrădește libertatea de alegere a individului, garantată în lumea civilizată. Nu mai discut despre cât de discriminatoriu este pentru un copil de altă religie să fie privit de veșnica icoană atârnată pios pe peretele estic de majoritatea confesională a clasei și nici despre cât de slab pregătiți metodic sunt Domnul și Doamna care predau Religie în școală. Nici nu mai amintesc câți părinți mi-au spus că nu doresc să semnaleze abuzurile profesorilor de Religie, de teama de a nu-și vedea copiii marginalizați.

Nu înțeleg însă ce caută Dumnezeu între copertele unui manual, de ce el el divizat în capitole, fragmentat în exercițiu, notat, testat și invitat să participe la competiții. De la an la an Religia în școli și-a revendicat un rol din ce în ce mai ridicol: există inspectori de Religie, auxiliare și culegeri de Religie, medii, note și teste, ascultări ”în picioare” de rugăciuni învățate sub titlul obligației școlare. Mi se pare ciudat că încă ne aflăm în stadiul rudimentar al dezbaterii: dacă să predăm sau nu Religia în școli. Întrebarea e prost pusă. Nu cred că valorile, convingerile sau comportamentele ”se predau”. Ele se achiziționează în timp și diferențiat de la un individ la altul. Țin adică de un traseu personal de căutări, raționamente și simțire. Eu pot învăța un algoritm de calcul, dar numai eu decid când și unde această achiziție va aduce plus-valoare vieții mele. Copilul meu poate citi despre convingerile și practicile multor religii pe pământ, însă întâlnirea lui cu Dumnezeu este o chestiune de intimitate și sărbătoare personală, irepetabilă de la un individ la altul și în niciun caz planificată în orar și măsurabilă de la un test scris la altul. Lucru care se întâmplă acum sistematic în școlile românești – un loc în care multe abuzuri au loc cu cele mai bune intenții. Dar mai ales pentru că există multă ignoranță și confuzie în documentele proiective, iar principiile și valorile sunt în continuare formulate în cel mai lemnos limbaj, fără nicio simțire sau preocupare sinceră pentru copil.

(http://www.contributors.ro/dezbatere/domnul-si-doamna-dumnezeu-la-scoala/)

2 comentarii »

  1. interesant

    Comentariu de Lucia Tudosa — Septembrie 18, 2014 @ 07:51 | Răspunde

  2. Din pacate am facut scoala pe timpul lui Ceausescu. Nu am avut tangenta cu religia. Dar din cate scrii tu acolo mi se pare o farama de adevar

    Comentariu de mause2k — Ianuarie 2, 2015 @ 10:34 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: