Mai in gluma, mai in serios… ;)

August 27, 2014

Al doilea „Luceafar”

Puteti sa radeti de mine… dar exact senzatia asta am avut-o cand am citit aceasta poezie!…😉

PROFETUL ŞI LUMEA

În biserica de piatră ard făcliile stinghere
Revărsând raze de aur în sfinţita încăpere;
Candelele de aramă licăresc lângă icoane,
Cu ochi vii se uită sfinţii din arhaicele rame.
În altar, lângă fereastră stă profetul şi priveşte
Înspre idoleasca ţară unde viaţa se sfârşeşte:
– Noaptea patimilor sterpe peste oameni se întinde
Şi în mreje de-ntuneric a lor minte o cuprinde,
Legând firul scurt al vieţii prin inelul strâmt al sorţii
De a firului vecie şi întinderile morţii
Şi prin pâcla mohorâtă trec blestemurile firii
Precum gândurile negre în furtuna rătăcirii.
Pare-mi-se că e noaptea ursitoarelor când cerul
Se uneşte cu pământul şi prin inimi trece gerul;
Lacurile cristaline se prefac în smârcuri oarbe
Şi gândirile plăcute iadul în adânc le soarbe;
Ceasul rău al întâmplării stă la pândă în unghere
Răsuflând în mii de case întristare şi durere;
Cu aripi de smoală moartea căpătâiul străjuieşte
Muribunzilor şi-n chinuri a lor viaţă o sfârşeşte;
Fete palide în paturi se căznesc ţipând să nască
Pe aceia-n care răul când vor creşte-o să-ncolţească;
De aceea simt mirosul sufletelor care mâine
Vor ucide fără sfială pentr-un colţ muced de pâine;
Îmbrăcaţi în anteriul puturos al desfrânării,
Precum şerpii stau la pândă lângă marginea cărării,
Vor încolăci copile necinstindu-le în grabă
Şi a duhurilor rele va fi inima lor roabă.
Din extatice vedenii el apoi îşi vine-n sine
Şi privirile-i tăcute de lumină îi sunt pline
Iar prin crăpătura bolţii se strecoară miezul nopţii
Cumpănind în beznă-adâncă vremea vieţii şi a morţii.
Colo-n soba coşcovită pocnesc crengile uscate
Ca într-un lovit de săbii şi de scuturi sfărâmate;
Focul scoate limbi încinse, veninoase, mişcătoare,
Precum un dragon ce iese dintr-o neagră-ascunzătoare.
Măsurând cu ochii cerul în genunchi proorocul cade
Şi cu lacrimi el se roagă plin de harul care-l arde:
– Doamne, facla vieţii mele pare-mi-se că se stinge.
Peste inima-mi amară altă iarnă se prelinge;
Am visat în lumea asta fără rost, un ideal,
Ca să nu mai fiu o frunză rătăcită pe un val;
Însă numai eu cu visul am rămas atât de singuri
Cum sunt păsările nopţii pribegind răzleţ prin crânguri;
Nimeni văd că nu ascultă a mea liră care cântă,
Nimeni nu aude glasul ce te arde şi te-ncântă;
Sunt precum cobea-n pustie, precum noaptea liliacul,
Cum e trestia ce sună când foşneşte tainic lacul.

*
Pe când îşi plângea cu lacrimi a sa viaţă prea amară
De îndată o mireasmă de tămâie-l înconjoară;
Pe fereastra arcuită lin pătrunde o lumină
Împletind cu raza lunii o cunună cristalină;
Raza vie, minunată, încăperea o umbreşte
Şi un glas duios şi dulce din lumină îi grăieşte:
– Ce te plângi? Nu vezi că-n lume au deşarte idealuri?
Sunt ca boabele de spumă, ca nisipul de pe maluri…
E o zi în care omul să mi-o dăruiască Mie
Cum se oglindeşte luna pe a cerului câmpie?
Mire sunt fără mireasă, ca grădina fără flori,
Ca o umbră ce colindă printre voi de mii de ori;
Inima îmi e jeratic de nici apa n-o mai stinge;
V-aţi făcut precum o piatră care n-o mai pot atinge.

– Doamne, ah, întoarce-ţi faţa şi priveşte-ne cu milă;
Mai te uită că-ntre pietre stă frumos câte-o zambilă.
Şterge-ţi lacrima iubirii – uite-ţi alinăm durerea;
Ne smerim a noastre inimi şi le-amestecăm cu fierea.
Nu mai plânge precum harpa , ca privighetoarea-n noapte,
C-ai să mă omori cu jalea auzind a tale şoapte.
Nu sânt omul care scoate apa clară din fântână
Şi în amfore o varsă omenirii să-i rămână?
Mi-am mâncat pâinea cu lacrimi, stors-am adâncimea
minţii;
Am ajuns precum asceţii…precum pustnicii şi sfinţii.
Nu mă recunosc pe mine nici măcar în amintire;
Sunt ca bufniţa ce umblă toată noaptea prin pădure.

– Mă crezi orb? Pe Mine care am făcut din zi lumina
Şi-am putut ca din nimica să zidesc cerul şi tina?
N-am cuvinte Eu a spune ce durere mă străbate,
Câte lacrimi vărs în mare pentru hule şi păcate.
M-am făcut precum leoaica care-şi caută smerită
Puii rătăciţi de dânsa într-o vale părăsită.
Nu mi-aţi ascultat chemarea când priveaţi pe ceruri luna,
Nu aţi înţeles că-n lume n-o să fiţi pe totdeauna.

– Doamne, slavă voii Tale! Eu am înţeles prea bine,
Însă, uite, buruiana şi de mine se mai ţine.
Nu intra la judecată cu feştila fumegândă;
Cruţă trestia înfrântă de pe balta lăcrimândă.
A ta milă-i ca vecia – neajunsă, nesfîrşită,
E ca apa din izvoare pururea întinerită.
Nu ai tu înţelepciune ca să judeci, să-nţelegi
Şi din tot ce-i rău în suflet numai binele s-alegi?
Ai nevoie de o jertfă? Aici este – eu mă dau
Că şi-aşa în lumea asta de pomană văd că stau.

– O, dulceaţa vieţii Mele, ce te tângui, ce te frângi?
Parcă viaţa ţi-e făcută doar să suferi şi să plângi;
Risipeşte vălul jalei şi priveşte-n ochii Mei:
Nu te uiţi că-n al lor suflet s-au făcut atât de grei?
Nu te uiţi că-n lumea asta viaţa lor trece prin pântec?
Cum să-i scot din întuneric, cum să-i mântui, cum să-i
vindec?
Văd aceleaşi minţi uscate, risipite şi străine,
Piere-n neguri adevărul şi-au uitat cu toţi de Mine.

– O, uitarea are margini. Ea se spulberă când vântul
Suflă-n mare cu putere de cutremură pământul;
Ce îţi este în adâncul trecătoarei nepăsări
Să aprinzi în taină focul arzătoarelor cântări.
Când ne-am depărtat de Tine am gustat amar, pierzare,
Ca pelinul care-n gură face limbile amare,
Ca un gând care se surpă în adâncul neştiinţei
Până când găseşte-n noapte arca lină a căinţei.
O, mai rabdă-ne Stăpâne! Rabdă iar aceste trestii,
Că rămâne numai urma paşilor vieţii acestei;
Toarnă iar o picătură de iubire şi de har
Ca să ştim că viaţa asta n-am trăit-o în zadar.

– Bine. Am să iau aminte unde-anume-Mi va fi locul
Şi din vânăta cenuşă voi aprinde iarăşi focul;
Mergi şi-arată-le lumina, spală-i, spune-le, învaţă-i
Şi din valurile negre pe aripi de gând înalţă-i;
Cine vrea să afle calea să se-apropie, să vină.
Durerosul întuneric va sta iar lângă lumină;
Vreau să văd pe dinăuntru pururi flacăra credinţei,
Vă dau aripi argintate precum ale porumbiţei;
Îmi fac milă de pământul ce-a purtat a noastră slavă,
Aduc mările iertării peste împietrita lavă.
Văd că inima te doare – văd cum cugeţi, văd cât suferi
Şi am să-ţi ridic urmaşii şi din pietre şi din pulberi.

– Doamne, mila ta e mare. Ea cutreieră pământul,
Ea ascultă glasul care mistuie-n cântări cuvântul.
Tu ştii toate…eşti acelaşi. Numai noi, noi ne schimbăm;
Cum e casa la cutremur, în simţiri ne clătinăm.
Nu vezi Tu că lutul nostru greu cuprinde aşa har
Şi orbiţi de bezna nopţii te chemăm cu mult mai rar?
Plânge inima în mine. De-aş putea acum ţi-aş da-o.
Uite-o! Vino dintre stele unde eşti acum şi ia-o;
Ce folos îmi e că viaţa în păcate mi-o petrec
Când văd spulberând morminte praful anilor ce trec?

– Ce-ai să-mi dai? Priveşte-n juru-ţi. Nu crezi tu că Eu am
totul?
Vrei pe cel care înoată să-l înveţi cum e înotul?
Crezi că nu ştiu că în lume nu e om fără păcat
Sau că stau ca să vă număr ce-aţi greşit sau ce-aţi uitat?
Alta cer. De vreţi în suflet să fiţi precum fulgii moi,
Vreau ca pojghiţa mândriei să o-ndepărtaţi de voi;
Vreau să fiţi ca primăvara înverzită cum sânt Eu,
Vreau ca să vedeţi în viaţă un etern prezent mereu;
Nu simţiţi că astăzi sunteţi precum vechile corăbii
Care-n mijlocul furtunii se-ancorau de peşti şi vrăbii?
Aştept dragoste şi cinste. Asta e tot ce aştept
Şi veţi fi precum un înger credincios şi înţelept.

– Doamne, nu vreau necredinţei să-i fiu poamă veştejită
Dar sunt ani de când în taină aştept vara însorită;
Nu mai văd nici o smochină fără bube, fără pete
Şi când mă privesc pe mine – sunt la fel. Cine să ierte?
Decât Tu Cel prea puternic, Cel care-ai zidit pământul
Cel ce-ai pus luna cu stele şi-ai făcut marea şi vântul.
Sunt o insulă pustie peste care şade cerul
Dar suflarea ta înmoaie toată gheaţa şi tot gerul.
Însă cine ia aminte la această liră spartă
Care plânge-n întuneric pururea înlăcrimată?

– Ce te oropseşti întruna ca şi când om n-ai mai fi?
Eu din zi pot face noapte şi din noapte iarăşi zi.
Te vor asculta prea bine cum i-au ascultat pe toţi
Şi se vor ruga de tine la lumină să îi scoţi;
Lanul oare când se coace nu aşteaptă el culesul?
Sufletul când este singur nu aşteaptă oare versul?
Mari se vor chema aceia care te vor asculta
Când din farmecul luminii voi grăi prin gura ta.
E pădurea făurită spre a nu se-adăposti
Cel ce-i toropit de soare între stepele pustii?

– Doamne, glasul gurii tale m-a lăsat fără suflare.
Mintea mi-e atât de fadă ca mâncarea fără sare;
Căci de ani întregi de zile îmi bat capul şi mă chinui
Cum să fac în astă viaţă să mă vindec, să mă mântui.
Precum orbu-n întuneric mă strecor prin sita nopţii
Şi-am ajuns până-ntr-acolo să jelesc viii şi morţii;
Inima îmi este slabă, capul mi-este plin de gânduri,
După ce-am lăsat păcate, le fac iar în alte rânduri;
Încât totul mi se pare că e biata încercare
De a merge cum odată ai mers Tu singur pe mare.

– O, e floarea vieţii tale prea bineplăcută Mie?
Sau crezi tu că a mea milă n-ar putea să te învie?

Mi-este dor să văd o dată cum un om la Mine vine
Şi că inima şi-o frânge cum s-a întâmplat cu tine;
Mi-este dor să văd orfanul că-i precum o căprioară
Care nu mai bea din apa împuţită şi amară,
Care nu mai pribegeşte în pustiul neputinţei;
În aceasta vreau cu toţii să aveţi rodul silinţei.

– Laudă şi frumuseţe este înaintea ta!
Dă-ne harul Sfinte Doamne! Dă-ne toată mila ta…
Ştii că-n cuget am povara nesfîrşitei răstigniri
Ce ne-ai dat-o ca dovadă unei veşnice iubiri;
Însă mie mi se pare că am sufletul pustiu
Şi mă-ntreb dacă vreodată eu lumină am să fiu.
Când burduful are găuri apa-n grabă toată curge
Şi sub salcia uscată nici o pasăre n-ajunge.
Ştii că-n suflet port durerea nedesăvîrşirii reci,
Însă vreau ca din fiinţa-mi niciodată să mai pleci.

– Crezi c-am îndurat atâtea sus pe cruce fără rost?
Am răbdat atâtea chinuri să vedeţi ce bun am fost;
Să-nţelegeţi că iubirea este tot ce poate fi
Într-un om ce mi se-nchină şi mă cheamă zi de zi;
Nu m-am mai uitat în urmă că sunt Fiu şi Dumnezeu,
Ci mi-am zis că-ntâi de toate trebuie să sufăr Eu.

– Doame, lasă-mă pe prispa chinuitei mele vetre…
Când vor auzi cântarea mă vor omorî cu pietre;
Îmi vor spune că n-am minte, îmi vor spune că-s nebun;
Că şi-aşa prea rar de bine văd puţine că îmi spun.
N-ai găsit o altă cale ca să faci să te audă
Decât a mea liră spartă care-i ruptă şi plăpândă?
Am în suflet eu puterea când grăiesc să simtă cerul?
Sunt ca pâlnia golită şi sunt aspru cum e fierul…

– Dar tu slugă credincioasă ai uitat că-s Dumnezeu?
Prin nebuni îmi place Mie să grăiesc când voi vrea Eu;
Prin nebuni să se audă glasul sfânt al slavei Mele
Care e precum aroma presărată lin pe piele.
O, căpşuna nu e dulce pe cât este glasul Meu
Şi nici leul nu-i puternic cât sunt de puternic Eu;
Înaintea Mea nu-s veacuri şi nici paturi Eu nu am.
S-au dus zilele acelea când cu raiu-aici stăteam;
Însă am un rai acuma mai frumos decât e luna:
E când inimile voastre sunt cu Mine totdeauna.

– Doamne, ochiul meu e negru şi în mine văd doar rău.
Nu-s precum lebăda albă ce pluteşte-n eleşteu;
Sunt precum e putregaiul ce miroase rău în nări,
Sunt ca sarea cea stricată aruncată pe cărărări,
Sunt precum este stejarul ale cărui frunze cad,
Sunt precum mocirla neagră care ţârâie pe vad;
Niciodată-n astă lume n-am văzut în mine bine.
Cum se poate ca lumina să o străluceşti în mine?

– Dar când Eu lui Isaia i-am atins cu mâna gura
Putea el de dinainte să cutremure făptura?
Ştia El ca să vorbească încât un întreg popor
Îl vedeau şi-n vise noaptea şi-l iubeau cu-atâta dor?
Când proorocul Ieremia mi s-a plâns că este tânăr,
Nu i-am dat putere-n suflet? Nu i-am dat tărie-n umăr?
Nu fac Eu din moarte viaţă şi din viaţă iarăşi moarte?
Nu-l pot învăţa pe unul să vorbească mai departe?
Pentru Mine timp nu este. Sunt atât, atât de liber…
Dacă m-aţi vedea voi noaptea cum zbor pe aripi de înger,
Cum suspină-n somn pădurea când mă simte trecând lin,
Cum ating tăcute stele în adâncul cristalin…

– Doamne, sunt o greutate aşezată pe balanţă
Care nu măsoară timpul de la o aşa distanţă;
Însă cred în adevărul legii tale şi-n Hristos
Şi-n Fecioara care plânge cu acelaşi chip duios;
Dar sunt apă risipită care ştie doar să curgă
Sunt un fluture pe mare şi-o neînsemnată slugă
Numai dacă-mi dai putere cu vers dulce le-oi grăi
Şi voi trâmbiţa minunea în cântări şi-n poezii;
Le voi spune că eşti Domnul care scrie iscusit,
Cu o trestie din ceruri într-un suflet pustiit.

– Să le spui aşa: Că mâine am să trec precum o boare
Şi că-n inimi o să simtă acea veşnică răcoare.
Am să le-ncolţesc în suflet un gând nobil şi înalt,
De-a trăi de-acum în lume unul pentru celălalt;
De-a privi pe ceruri luna, stelele şi cu planeţii,
De-a avea a Mea lumină strălucind pe drumul vieţii
Şi smeriţi, cuprinşi de milă, să stea toţi în faţa Mea
Şi-apoi apa fericirii fiecărui i-o voi da.

– Doamne, Doamne, oare fumul arde el cum arde focul?
E mai dulce agurida decât zmeura şi socul?
S-au făcut precum căruţa ce se clatină-ntr-o parte
Când e plină de pământul ce-i dă multă greutate;
Vin amestecat cu apă, argint mestecat cu zgură,
Şi vin gândurile negre de îi pradă şi îi fură.
Dezveleşte lutu-acesta şi priveşte-adânc în el:
Dacă vezi Tu că mai arde focul veşnicului ţel,
Fă-mă Doamne înainte-ţi luminosul heruvim,
Căci văd neamurile toate cum pe mări la Tine vin,
Să asculte glasul lirei, să asculte adevărul,
Şi să vadă cum în taină s-a unit lutul cu cerul.

– Crezi c-atât de mult mă bucur să văd lumea cum se-nclină?
Nu am Eu atâta farmec? Nu am norii de lumină?
Nu mă laudă în ceruri toată oastea îngerească?
Nu mă cântă serafimii? N-are cin’ să mă slăvească?
Eu vreau inimile voastre ca din dragoste să-mi cânte –
Nu din buze veştejite s-aud serbede cuvinte;
Cum potirul florii albe se desface către soare
Aşa vreau în lumea asta să trăiască fiecare.
Pe sub streşinile casei păsările se adună
Să se apere de ploaie încălzindu-se-mpreună.
Sunt gelos precum iubitul a rămas fără iubită,
Sunt un vultur singuratic pe o stâncă părăsită.
La Iordan când cu mulţimea Eu m-am dus să mă botez
N-aveau toţi aceeaşi râvnă? N-aveau toţi acelaşi crez?
Nu simţeau cum harul veşnic ca un vânt călduţ de vară
Le-ncălzeşte-a lor fiinţă şi în inimi se strecoară?
Nu stăteau pe malul mării împietriţi ca să audă
Că Hristos prin a Sa milă s-a făcut cu dânşii rudă?
Am văzut făptura voastră în lumina dimineţii
Că-i precum o picătură de pe marginea găleţii,
Care-i gata ca să cadă în ţărâna prăfuită –
De aceea judec altfel viaţa voastră risipită.

– Auzi-voi, Sfinte Doamne, ce grăieşti Tu întru mine
Şi de pace şi dreptate am să le vorbesc prea bine;
Ne vom veseli de Tine precum sunetul de harpă
Precum iarba umezită de înmiresmata talpă;
Însă mi se pare mie că nimic nu mai simţim
Cum simţeam când eram pruncii cu priviri de serafim;
Când veninul întristării nu umplea a noastre inimi
Şi-n cămara îngerească nu putea să intre nimeni;
Când privind icoana sfântă lacrimile curgeau râu,
Când ştiurăm că neghina o vei despărţi de grâu.

– Care patrie cerească e mai vie decât este
Raiul cu a sa frumseţe şi grădini ca din poveste?
Nu v-am zis că-mpărăţia este înlăuntru vostru?
Nu v-am zis să păziţi legea? Nu v-am zis să ţineţi postu?
Aţi uitat că niciodată pasărea nu-şi părăseşte
Cuibul unde-şi are puii ci-i hrăneşte şi îi creşte?
Ori sunt umbletele voastre pe cărările pustiei
Ori n-am Eu mireasma nopţii şi parfumul iasomiei.

– Doamne, mă străpungi în suflet. Aud vorbe neştiute;
Îmi stau gândurile toate ca pe nişte pietre mute.
Nu am aripi să mă ducă pân’ l-al cerului hotar;
Parcă zici că toată truda am făcut-o în zadar.
Pot în mlaştină să crească înverzitele grădini?
Poţi ciulinii să-i asemeni cu încântătorii crini?
Poţi în scorbura pustiei să găseşti struguri şi rodii?
Poţi ca să asameni vâscul cu grăunţele şi bobii?

– Vreau să simţi în al tău suflet cum pluteşte porumbelul
Sau ce simte-atunci iubita când iubitu-i dă inelul.
Eu vreau împăcarea minţii risipită precum ploaia
O-mprăştie vântul rece. Vreau să ştiţi ce este aia:
Dulce-albă auroră înmuiată-n mir şi-n rouă…
Pacea dulcilor sfinţenii doresc Eu să vă dau vouă.
Să vă-mbrac pe dinăuntru cu acea de nuntă haină;
Eu v-aprind un foc în suflet, vă descopăr iar o taină.
Vă dau aurul şi-argintul şi safirul vieţii Mele,
Vă fac cum e curcubeul, cum e luna între stele.
Ramuri altoite noaptea îmi sunteţi cu toţii Mie;
Te-am chemat pe nume ţară şi mi te-am făcut soţie!
Unde oare îmi sunt fiii? S-au născut ori sunt departe
De-a privi în adevărul din prea sfânta Noastră carte?

– Îmi faci inima să fie un vulcan ce clocoteşte
Fierbinţeala şi durerea unui neam care boleşte;
Mă întrebi de fiii noştri? Au plecat în ţări străine,
Altor le-au murit părinţii în necazuri şi suspine.
Am ajuns ca o colibă într-o mirişte-a uitării,
Ca o rană adâncită fără leacul vindecării;
Ne-am făcut precum pustiul cel crăpat şi fără apă,
Ne-am umplut cu toţi de lepra întristării care sapă.
O, întoarce-ţi faţa, Doamne, fie-ţi milă şi ne paşte;
Fie-ţi milă de copiii care mâine se vor naşte.
Pune Tu pe vânătaie iarăşi untdelemn şi vin,
Pleacă-ţi ochiul plin de lacrimi preacurat precum un crin;
Binecuvintează ţara! Uşurează-ne de rele!
Că nici Marea noastră Neagră nu mai poate să ne spele.

– Vreţi din nou s-aveţi lumina însăilată-n steaua vieţii?
Vreţi ca să gustaţi dulceaţa din zefirii dimineţii?
Vreau să văd poporu-acesta cum se tânguie şi plânge
Cum îşi bate-n piept durerea şi ca ramura se frânge.
Aţi băut pelin cu apă şi v-am dat pâine cu fiere
Să vedeţi că fără Mine viaţa nu-i decât durere;
Eu sunt veşnica răcoare ca şi via cea umbroasă
Lângă care vine singur cel ce are haină groasă.
Nu doar unul să se plângă, nu doar unul să bocească,
Pe când ceilalţi să râdă şi voioşi să prăznuiască.
În lăcaşurile Mele nu sunt scrişi decât acei
Ce-au pus suflet pentru ţară precum ucenicii Mei;
Nu v-aduceţi voi aminte când i-am luat şi când le-am spus
Că stăpânu-ntotdeauna decât sluga-i mai presus?
I-am trimis să le vestească şi acelor vieţi lumina;
Să le spună că Păstorul s-a întors să-şi vadă turma.
Au plâns ei pentru aceasta? Au dansat ei după fluier?
Nu li s-a părut cuvântul Meu cel dulce că e şuier?
Au întins braţe spre ceruri? Au strigat: Doamne, ai milă?
Scapă-ne de-amărăciune că de noi ne este silă?
N-au făcut-o. Şi de-aceea am fost zidul ce n-aude
M-am făcut cu alţii frate, mi-am găsit în alţii rude.
M-am făcut cum este piatra ce nu simte nici nu vede
Şi l-am ascultat pe-acela ce se tânguie şi crede.

– Doamne-auzi-mi rugăciunea ori de-i scurtă ori de-i lungă
Şi strigarea mea la Tine ca tămâia să ajungă;
C-au pierit zilele mele precum piere-n aer fumul;
Inima îmi e rănită şi-i aud mereu suspinul.
Umblu precum pelicanul în a deltelor pustie,
Precum bufniţa ursuză în pădurea arămie.
Privegheat-am ca un vultur ridicat pe înălţimi;
Zilele îmi sunt ca umbra, ochii-mi sunt de lacrimi plini;
Apa care am băut-o s-a amestecat cu plângeri…
Pune capăt încercării şi amarei mele stingeri!
Chiar de simt spinii durerii ţara încă mi-o iubesc.
Miluieşte iarăşi via şi mlădiţele ce cresc!
Tu, cel care cauţi veşnic inima celor smeriţi
Şi întorci din întuneric pe cei răi şi rătăciţi,
Fie-ţi milă de pământul care-i viu şi care umblă
Şi în sufletele goale, vino, iar de te preumblă;
Căci ne-a năpădit noroiul şi la chip suntem urâţi.
Vino, Doamne, de întoarce pe copii lângă părinţi!
Dă-ne, inimă de carne ce-i tăiată împrejur,
Că suntem precum o stâncă aşezată-n munte sur.

– Noaptea oare întreg cerul nu aprinde-ale lui stele?
Voi de ce n-aprindeţi focul? Unde-s candelele Mele?
Ce-aţi făcut cu untdelemnul care-i strâns de-atâţia ani?
Nu s-a râncezit de goana după lux şi după bani?
Oare crezi că n-am putere ţara să o izbăvesc
Sau pe cel bătrân la suflet iarăşi să-l întineresc?
Ah, mi-e inima amară căci văd timpul cum se scurge
Şi la Mine doar vreun suflet necăjit şi trist ajunge;
Lumea deşi pare vie văd că e atât de moartă
Ca o umbră a pustiei, fără înger, fără soartă.
Sfeşnice fără lumină îmi sunteţi acum şi voi;
V-aţi făcut precum o mare care freamătă noroi.
Nu au vrut să vă înalţe? Nu v-au zis c-o să fiţi liberi?
N-aţi crezut că e mai bine să fiţi voi atât de singuri?
Nu port Eu a voastră vină – am purtat-o-atunci pe cruce;
Însă cine de-a mea jertfă azi aminte îşi aduce?
Văd cum vântu amăgirii surpă case şi usucă
Şi-n acei care de-o slovă din scriptură se apucă.
V-aţi făcut cu toţii leneşi, v-aţi făcut neiubitori…
Ca un cerb din codrii veşnici vă privesc de-atâtea ori;
Însă mila Mea e mare. În biserici să vă strângeţi
Şi durerea şi amarul înaintea Mea să-l plângeţi.
Când pe-acei ce fură doişpe miei în lume i-am trimes,
Pe Andrei întâi chematul pentru voi Eu l-am ales;
Ca prinr-însul toată ţara să mă strige, să mă cheme,
Şi să fiţi iar pentru Mine ca o pasăre cu pene.
Dar voi aţi uitat cuvântul şi-aţi poftit deşertăciunea
Şi-aţi văzut câtă iubire a putut să vă dea lumea;
Inima v-au amărât-o şi v-au cătrănit cu ura;
Dar mai dulce-i mătrăguna decât fagurul şi mura…
Mergi şi-nvaţă-i adevărul şi lucrarea mântuirii
Chiar de n-or vrea să priceapă adâncimile iubirii;
Am să-ţi pun acum pe frunte semnul luminării Mele
Care-l are numai luna când răsare între stele;
Peste lacuri străluceşte, prin atâtea crânguri trece,
Însă numai sus în ceruri veşnicia şi-o petrece.
În oraşul unde viaţa pare-a fi un veşnic chin,
Zorii blânzi ai dimineţii prevestesc un cer senin.
Ca un semn al deşteptării soarele răsare-n mare
Alungând a nopţii umbră cu-a lui raze călătoare;
Înmulţindu-le în grabă conturează dungi aprinse,
Peste ziduri, peste ape şi pe văile întinse.
Ziua scoate cu-a sa mână trecători grăbiţi pe uliţi
Şi oşteni a căror soartă stă ascunsă-n vârf de suliţi.
Vânzători cu ochi de uliu şi privirea zâmbitoare
Îşi desfac în grabă marfa pe tarabele murdare;
Un petrecăreţ al nopţii clătinându-se alene,
Trece ca duhoarea ţuicii printre negrele dughene;
În al său adânc de gânduri se îmbată nepăsarea –
Rodul greu al deznădejdii care-i mistuie suflarea.
Şi pe-aleile înguste trec mulţimile în forfot
Căci vacarmul omenirii bate-al său profetic clopot;
Coşuri pline cu de toate, blănuri moi şi trufandale
Zac pe jos amestecate cu butelci orientale;
Stivuite-n lăzi de bambus strălucesc mătăsuri fine,
Cu tot felul de nimicuri toate mesele sunt pline;
Pe grătare carnea roşă sfârâie în fumul gros
Răspândind aroma poftei şi-un ispititor miros;
În proţapuri stau viţeii rumenindu-se încet
Încât zici că tot oraşul pregătit e de banchet.
Unul vine, altul trece, precupeţii straşnic strigă
Şi la cozi fremătătoare încep oameni să se-mpingă.
Iar pe marginea de uliţi a încântătoarei pieţe,
Capişti idoleşti de aur se înalţă sus semeţe;
Dinaintea lor în urne ard aromele din plante
Şi pe treptele din marmur aşezate-s diamante;
Prosternaţi evlavioşii trec cu sfială şi se-nchină
Şi le pare că din idoli vine-o rază de lumină.
Visurile urcă-n stele turnul noilor gândiri
Cu mireasma trecătoare a amarei rătăciri;
Un imperiu se ridică pe ruinele trecute
Unor alte mari imperii ce-au rămas necunoscute.
Tocmai când pripita grabă mesteca cu sârg mulţimea
Şi prin mijlocul cetăţii trecea mândră boierimea,
Pe o uliţă îngustă plin de har intră profetul,
Într-o mână ţine-o carte, inima să-i spargă pieptul,
Umblătoarea lui privire zboară-n ochii tuturor
Şi le face semn cu mâna să se-apropie uşor;
Ca pe-un chip al tulburării lumea rece îl priveşte,
Însă dânsul pe-o terasă s-a urcat şi le vorbeşte:

– Bărbaţi fraţi de-aceeaşi cruce şi uniţi de-aceeaşi lege
Care dintre alte neamuri ne înalţă şi ne-alege,
Glasul Domnului grăieşte ca o liră de argint
Împotriva celor care vă înşală şi vă mint;
Iată, Domnul se pogoară din grădinile cu flori,
Din a stelelor lumină şi din norii râzători,
Să aducă pace ţării şi să vindece poporul
În a cărui glie sfântă s-a înfipt asupritorul.
Ascultaţi-mă cu toţii şi vedeţi de-i glasul meu
Ca un vitreg vânt de iarnă ori de-i spus de Dumnezeu;
Aşa vă grăieşte Domnul: Te-am luat ţară din pustie
Şi de-atunci ţi-am zis pe nume şi mi te-am făcut soţie;
Ţi-am dat grânele credinţei ca să nu mai flămânzeşti
Şi pe buza ta crăpată au curs ploile cereşti;
Te-am înveşmântat cu haina adevărului sublim
Şi-am pus sfântă diademă peste fruntea ta de crin;
Iar la albul gât ca neaua, ca şi floarea de migdal,
Am pus strălucite perle de pe-al Mării Negre mal.
Am băut din cupa dulce a iubirii: tu şi Eu
Şi-am jurat că-ţi voi fi mire şi-ţi voi fi şi Dumnezeu;
Ţi-am pus luna la picioare c-un întreg alai de stele
Socotind că pe vecie vei fi visul vieţii Mele.
Nu-ţi aduci aminte oare când te luam duios de mână
Şi-n păduri nemuritoare îţi spuneam că eşti stăpână?

Când pe piscurile ninse ne plimbam de-atâtea ori,
Tu erai acea fecioară ca un înger între flori;
Eu te cuprindeam în braţe lângă tainicul izvor
Şi-ţi juram că fiii noştri vor fi un ales popor.
Te-am iubit cum nimeni altul n-ar putea să mai iubească
Nici din lumea pământeană nici din lumea îngerească.
Am crezut în tine ţară! Am sperat că tu vei fi
Acea rază de lumină a întregii veşnicii;
Acea dulce întrupare cu surâs adormitor
Pentru care-n orice clipă eram gata ca să mor.
Însă unde mi-e iubita, unde-i steaua vieţii Mele,
Unde-i parfumata floare ce-a putut să mă înşele?
Întristat precum amurgul stau în codri şi jelesc
Şi mă-ntreb ce rost mai are după tine să tânjesc.
O, frumoasă orhidee a pustiului străin…
Acum toţi mai marii lumii lângă dânşii te aţin;
Acum toţi doresc mireasma din cosiţele-aurii,
Toţi vor să le fii soţie şi să crească ai tăi fii;
Vor cu toţi să-mbrăţişeze cu dulceaţă al tău sân
Şi voieşte fiecare să îţi fie azi stăpân.
Însă cum de înainte nu aveai nici un iubit,
Cum de nimeni niciodată nici măcar nu te-a privit?
Când mergeai pe drum desculţă îmbrăcată-n straie vechi
Şi în păr n-aveai luceferi nici podoabe în urechi,
Îţi vedeam din înălţimea neştiutelor iubiri,
Râurile mari de lacrimi şi amarul din priviri.
Erai rodia zemoasă într-un arbore uscat,
Erai dulce cum e fraga tocmai bună de mâncat.
Eu atunci cuprins de milă m-am apropiat de tine
Şi ţi-am alinat amarul şi te-am luat pe lângă Mine;
Când ţi-era sufletul rece de-acel vis întunecat
M-am îndrăgostit de tine şi-am ales să-ţi fiu bărbat
Şi văzând că al tău suflet e ca harpa ce suspină,
Ţi-am dat sceptrul veşniciei ca-ntre toţi să fii stăpână
Şi ne-am bucurat, iubito, şi-al iubirii nostre rod
Au fost fiii ascultării al acestui sfânt norod.
Dar apoi? Apoi în taină ca o pasăre pestriţă
Ai zburat în alte crânguri şi-ai uitat de-a ta credinţă;
În dumbrăvile cu dafini ţi-aşteptai râzând amanţii
Şi cuprinşi de nebunie, veneau unii, plecau alţii;
Îmi spurcai a mea iubire în grădinile de crini
Cu acei ce pentru tine erau doar nişte străini;
Suvenirul gurii tale altora tu îl dădeai
Şi apoi fără ruşine lângă braţul Meu stăteai.
Cum putea fărădelegea să petreacă cu virtutea?
Cum puteau a Mele buze să-ţi atingă iarăşi fruntea?
Tu, mireasă desfrânată ai crezut că Eu nu văd
Cum în jurul casei Mele se petrece-acest prăpăd;
Iar din sâmburele negru al iubirii blestemate
Odrăsleau în întuneric fiii tăi plini de păcate;
Plămădiţi în graba nopţii în cetăţile pierzării
Şi lipsiţi de orice lege şi de flacăra chemării.
Când mă uit în ochiu-ţi mândru mi se face-atât de silă
Încât simt că lângă Mine te mai ţin numai din milă;
Şi-am tăcut zicând că toate le voi trece cu vederea
Şi mi-am zis să torn nectarul şi să-l amărăsc cu fierea;
De aceeea niciodată pân-acum nu te-am certat
Nici cu degetul spre tine până azi n-am arătat.
Am jelit singur când roua spăla locurile-n care
Le zâmbeai cu tâlc la alţii şi făceai destrăbălare;
Ca un leu rănit de suliţi aşteptam să te opreşti
Şi să-mi spui tot adevărul şi să vezi unde greşeşti;
Eu, stăpânul vieţii tale ca un Domn te-aş fi iertat
Şi al dragostei tezaur fără preţ ţi l-aş fi dat.
Însă tu, fără să-ţi pese de-al Meu suflet pustiit,
Înmulţit-ai desfrânarea ca şi cum aş fi murit
Şi-nsemnată cu pecetea unui secol de orgie
Vrei să te mai chem pe nume şi să te numesc soţie?
Peste mâlul care soarbe apa roză-cristalină
Vrei să pun frunze de laur şi să fii din nou regină?
Până când să rabde ziua noaptea lungilor desmăţuri,
Cât poate struni voinicul calul nărăvaş în hăţuri?
Ai uitat găteala care chipul ţi-a împodobit;
L-ai uitat pe Dumnezeul care-ntruna te-a iubit.
Străluceşte-n tine fala şi iubirea de averi
Şi ţi-ai pus pe ochi marama odioaselor plăceri;
În mătăsurile nopţii te-ai înveşmântat în rele
Şi apoi îmi spui senină: Tu eşti viaţa vieţii mele.
Cine poate să îmi spună dacă Eu sunt vinovat
Pentru tot ce între Mine şi-ntre ţară s-a-ntâmplat?

Un boier rece ca moartea şi hidos precum o ciumă
Iese-n mijlocul mulţimii şi pe vreo câţiva adună;
Cu privirea-ntunecată, printre dinţi încet înjură,
Precum boabele din machini îi ies hulele din gură:
– Taci, fecior al urâciunii, încetează al tău grai!
Despre care spune lumea că-i venit tocmai din rai;
Ademenitor de inimi şi născocitor de rele
Ce dezlegi cu raza minţii toate tainele din stele;
Stârpitură blestemată, care sufletele pierzi
Unde-ţi este dumnezeul dacă-ntr-Însul te încrezi?
Hai, arată-ni-l şi nouă, să-l vedem cu toţi acum,
C-o să risipim pe tine toate pietrele din drum.
Vorba ta pătrunzătoare sufletul ni-l chinuieşte
Ca o viespe care palma o înţeapă şi-o răneşte;.
Ne-amăgeşti cu-a tale vise şi cântări meşteşugite
Şi cu apa vorbăriei ne tot iei pe ocolite.
Se aude despre tine că scrii versuri – eşti poet
Ori ai tu vreo şapte inimi numai noi una în piept?
O, făţărnicia-ţi este un codoş al minţii roabă
Şi din ce vorbeşti cu patos n-o să credem nici o boabă.

Eşti un coş din care fumul iese gros şi-nvolburat;
Cum să credem farmazoane, ce minuni ne-ai arătat?
Care ţi se pare noaptea că auzi, că vezi, că trece
Duhul Sfânt cu-a sa lumină care pururi te petrece
Pe cât spui. Şi faci mulţimea propovăduind căinţă,
Să se-abată de la rele la sfioasa umilinţă.
Te-ai îndepărtat de lume să vezi cai verzi pe pereţi
Şi te crezi a fi un geniu între oamenii deştepţi,
De-i îmbibi ca pe-un burete pe copii, pe taţi, pe mume,
Cu-a ta vorbă desfrânată făcătoare de ruşine.
Vrăjitor cuprins de patimi şi de duhuri prea viclene…
Om sătul de stat acasă şi cocoloşit de lene,
Vino-ţi în a ta simţire din dulceaţa nebuniei;
Nu mai fi precum o vulpe care-a luat calea pustiei.
Noi cu asudată grabă ne-ngrijim de-a noastră ţară
Pe când tu precum o cobe ne faci inima amară.

– Inima vă e amară nu de-al tainelor cuvânt
Ci, că-ntr-ale ei locaşuri nu mai este Duhul Sfânt;
Căci privind în veşnicie înapoi cu mii de ani,
Văd aceeaşi lume oarbă, însetată după bani;
Repezind a mea gândire îndărăt până la voi
Văd o lume afundată între valuri de noroi.
Ochiul banului mai lacom prin ai voştri ochi priveşte
Cum satana când pe-o parte când pe alta vă foieşte.
Idoleasca voastră grijă a făcut din biata ţară
O colibă pustiită care-i gata că să piară.
Pentru laurii puterii veşnic amăgiţi poporul
Şi cu suliţa minciunii îl loviţi şi-i frângeţi zborul;
Fac cu munţii ţării noastre şi cu luna rămăşag
Dacă din această ţară vă mai e vreunul drag;
Aveţi cearcănele urii în ai voştri ochi smintiţi
De nici ţara şi nici neamul nu puteţi să vi-l iubiţi.

De grumazul nepăsării e o piatră atârnată
Care trage-n jos spinarea şi o face cocoşată;
Însă voi araţi cu plugul sufletele celor care
I-aţi făcut ca să trăiască doar să ceară de mâncare;
Nu vă doare de mulţime! Nici de mume nu vă pasă
Dacă mâine sărăcia le ia pâinea de pe masă;
Pe bărbaţii buni de muncă i-aţi lăsat plângând în stradă
Aruncându-le o brumă de parale în ogradă.
Nu cumva vă este teamă c-ar putea ţara română
Să se nalţe precum marea bântuită de furtună?
Nu cumva vă este teamă că grămezile de bani
Le vor împărţi pe toate la săraci şi la orfani?
Ăstor suflete amare li s-a învechit răbdarea
Pe când voi fără ruşine le-aruncaţi în ochi cu sarea.
În bisericile sfinte mergeţi ca la promenadă
Şi în penele mândriei vă umflaţi ziua pe stradă.
De-aţi privi măcar o dată gloata sufletelor triste
Care nu ştiu dacă mâine sau poimâine-o să existe,
De-aţi privi în ochi copilul între palizii părinţi
Care n-au nimic de muncă şi stau ca ieşiţi din minţi,
Aţi vedea la voi în case duhul nesecatei uri
Şi-aţi vedea cum că pe oameni îi mâncaţi cu şapte guri.
V-aţi învineţit la faţă de-a averilor strânsoare;
De-aia roadele iubirii vi se par că sunt amare.
În atlazul desfrânării vi se stinge slaba viaţă
Şi deşi e soare-afară aveţi inima de gheaţă;
Ca într-un bostan ce-i gata să se spargă la căldură
Vă înghesuiţi în pântec tot ce fiii voştri fură.
Însă lumea nu mai vede prin marama ei cea deasă
Cum din munca ei amară v-aţi pus aur şi pe casă;
Pe grânarul trudei noastre umblă roiuri de lăcuste
Şi de gura cea hulpavă nimeni poate să mai guste;
Rămăşiţele trădării vi se-ncurcă între dinţi
De aţi îngozit în ceruri şi pe îngeri şi pe sfinţi;
Pe tradiţiile sacre aţi pus capiştea păgână
Şi te uiţi înspre prăpăstii cum se duc orbii de mână.
Vrăjitori şi babe care au uimit şi pe satana
Vă dau flăcări violete ca să vă păzească blana.
Căutaţi cine cu pana azi de-a noastră ţară scrie
Şi îşi bate joc de-această minunată Românie;
În cuvinte ce urechii îi e silă să le-audă
Versuiesc poeţi porceşte dintr-o inimă zăludă;
Tolăniţi cu mintea strâmbă pe divanurile lenii,
Ei se cred mărgăritare între cetele de genii
Care nici măcar cu umbra n-ar putea să îi atingă
Pe-aceşti licurici de noapte care-s gata să se stingă.
Mai aveţi cumva curajul pe Hristos ca să-l priviţi
Fără să vă fie frică că acolo înlemniţi?
Preoţii sunt raza ţării – pentru voi o păpădie
Căreia îi sufli floarea risipită pe câmpie;
Însă tot dintre aceia se ridică astăzi unul
Pe care-l huliţi în taină şi îi spuneţi voi: nebunul.
Dumnezeu ridică glasul prin acel ce-i spuneţi vulpe
Care are-acea putere să zidească ori să surpe
Nu va trece mult, şi, iată, va fi ziua ca acum,
Când o să vedeţi mulţimea adunată toată-n drum.
Spălaţi cugetele voastre cu-al blândeţilor isop
C-o să vină ca din ceruri peste voi un alt potop;
Dumnezeu mai dinainte i-a văzut pe-aceia care
Le-aţi luat fără nici o milă şi cămaşa din spinare;
Dumnezeu mai dinainte simte şi nu vrea să fie
O furtună ca furtuna judecăţii ce-o să vie;
Ascultaţi ale Lui vorbe ce au darul împăcării
Ca să nu ridice Însuşi toate valurile mării;
Ascultaţi-l pe Acela ce ne-a mântuit pe toţi
Şi a ridicat din groapă şi pe cei ce erau morţi:
,,Dacă crucea răstignirii o mai simt şi-acum în spate
E că preţ m-am dat Eu morţii pentru negrele păcate.
Nu vreau ca să tun pedepse ori să dau cu-a morţii vargă
În acei pe care răul i-a mânat pe calea largă;
Nu vreau slovele scripturii să le mestece-ndelung,
Căci din lumea lor la Mine drumul este greu de lung;
Doar atât le cer acelor care sunt mult prea bogaţi:
Să privească în ce chinuri se frământă ceilalţi.
Ştiu mai bine ce se mişcă într-un suflet slăbănog –
De aceea zi şi noapte pentru toţi aceşti mă rog;
Nici n-am osândit de-ndată în necunoscutul iad
Pe toţi cei ce din mocirlă se ridică dar şi cad;
Dacă plânsul desfrânatei a avut atunci puterea
Să îi şterg fărădelegea şi s-o fac cum este mierea,
Dacă răstignit tâlharul se-agăţa de-un fir de pai
Şi striga din toţi rărunchii: Pomeneşte-mă în rai!
La toţi cei ce vor cu Mine împreună să rămână
Să nu ştie a lor stângă ce va face dreapta mână.
Din agoniseala vieţii ce ia omul e o parte
Care-i umbra unei umbre şi-al ei nume este: moarte;
De aceea înspre partea ce rămâne să privească
Şi pe cei sărmani şi mizeri să înveţe să-i iubească.
Nesfîrşită-i a Mea milă către fruntea umilită
Că n-am frânt Eu niciodată trestia deja strivită.
Vreau s-asculte toată ţara ce se spune din amvon
Şi să nu plece urechea către orişicare zvon;
Zăvorâta rugăciune prin ea însăşi va grăi
Dacă ramura uscată a-nceput a înflori.
Am aici un om pe care l-am ales luminător
De a cărui cruce mare am legat acest popor;
Vă va duce la lumina nesecatului Meu dar
Dacă tot am pus în dânsul îndulcirile de har.
Nu vreau ţara împărţită de a cumpenei gândire:
Deoparte să stea ura de-alta veşnica iubire;
Vreau ca toţi să fie-n Mine şi în Noi să fie una
Ca niciunul să mai poată să mai fie rău de-acuma;
Vreau mai marii să îndrume după datina străbună
Şi pe inima sărmană untdelemnul Meu să pună;
Chipurile desfrânării focului să le daţi pradă
Şi-n răscrucile din drumuri înaintea Mea să ardă.
Buzunarele hoţiei să le coaseţi cu-aţă groasă
Şi să rupeţi chiar şi firul din bucata cea rămasă.
Cei cu legături de rele verse lacrime amare
Ca pe fruntea lor smerită să las sfânta Mea iertare
Şi să simtă într-o clipă ce în ani nu poţi să simţi:
Cum se fac pe dinăuntru cugetările cuminţi.
În litanii de căinţă preoţii să facă ruga
Să nu fac iarăşi să bată noaptea clopotul la Buga;
Cu-orice gând mergeţi pe cale dacă e ales şi bun
Ca să nu vă pară iarăşi că cel drept este nebun.
Aşezaţi la cârma ţării oameni vrednici, cu credinţă,
Care-au stat pe drumul vieţii cu-nţeleapta umilnţă;
Eu sunt uşa, fii ai ţării! Însă e atât de strâmtă
Că puţini mai sunt aceia ce spre dânsa se avântă
Şi se miră toată lumea văzând bubele cum cresc
Şi cum puroiază locul unui secol păgânesc.
Vai, acelor care mâine vor găsi acest cuvânt
Că e spus la întâmplare ca o vorbă zisă-n vânt;
Vai, acelor care astăzi s-au căit şi m-au chemat
Şi apoi precum un câine s-au întors unde-au vărsat;
Vai, acelor ce-i blesteamă pe ai Mei de patimi fraţi
Şi asupra lor se-aruncă precum leii cei turbaţi;
Căci se va scula Stăpânul şi-i va aduna pe-ai Săi
Rânduindu-i deoparte pe cei buni de lângă răi.
Când în inimile negre voi intra cu-a Mea lumină
Şi-ale voastre fapte moarte le voi scoate la lumină,
Când o să vedeţi toţi drepţii stând de vorbă cu Avram
Iar pe voi plângând afară înaintea lui satan,
Când voi lua eterna cheie şi cu ea am să închid
Iar voi toţi atunci veţi bate să Mă scol să vă deschid,
Am să vă grăiesc din umbra Judecăţii de apoi:
Nu mă recunosc pe Mine în niciunul dintre voi”.

*

Stă profetul şi priveşte din castelul singuratec
Cum în zare se pierd norii duşi de vântul cel sălbatec;
În veşmântul cugetării, gânditor priveşte luna
Cum stă veşnică pe ceruri luminând dintotdeauna.
Valuri mari, fremătătoare, îngânând al mării vaier
Se izbesc de stânci înalte risipindu-se în aer.
Ochii lui sunt limpezi ape, fruntea albă-ngândurată,
Inima ocean de vise şi dorinţă împăcată.
Prin al nopţii întuneric, în îndepărtarea zării,
El străbate cu privirea zbuciumata cale-a mării

(Gabriel Constantin – vol. Aripi de heruvim)

 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: