Azi am plans in bratele lui Andrei. Eu aproape 39, el aproape 11.
L-am dus la baie cu pretextul de a-si pieptana parul blond si m-am asezat pe scaunelul de plastic si am inceput sa plang in hohote. L-am luat inn brate si am plans amandoi in hohote de disperare, de durere si de neputinta. Am plans si i-am spus cat il iubesc si ca stiu ca poate fi curajos. Atat am putut sa fac, sa ii spun sa ia viata in piept.
Dar nu l-am invatat sa fie curajos niciodata. In fata vietii lui plina de scoala, a celor 10 ore de mate, istorie, geografie si trei limbi straine, plina de stres si de invatatoare stricte care nu il apreciaza pentru cine este ci pentru ce trebuie sa stie si sa faca.
L-am obligat sa schimbe 4 gradintite si 4 scoli in ultimii opt ani. Pentru ca am tot cautat, am tot cautat locul cel mai potrivit in care sa poata fi el insusi. Si nu am gasit niciunde acest loc.
Am plans pentru neputinta mea de a-i oferi locul in care sa fie el insusi, bun, curat si plin de veselie.
Si toate locurile astea in care l-am dus au vrut si vor sa il invete lucruri, sa faca chestii, sa bage in el notiuni, termeni si cunostinte dincolo de toata putinta lui, de dorintele lui, de nevoile lui de a fi pur si simplu.
Am plans pentru durerea lui pe care o resimte in fiecare zi cand nu se stie ascultat, apreciat si inteles. Pentru durerea lui de acum, chiar de acum, de la prima ora din ziua asta cand probabil a inceput sa somatizeze inconstient si sa il doara capul. Si noi ne prefacem ca s-ar putea sa fie o raceala cand de fapt este durerea lui care iese afara astfel.
Am plans de furie ca nu sunt in stare sa ii ofer un mediu in care pur si simplu sa fie el insusi, sa se descopere, sa devina. Ci unul care ii cere sa faca, sa stie ce fac si altii, ce trebuie sa stie si altii.
Am plans pentru furia si sictirul pe care il am in mine reprimat de multi ani fata de sistemul idiot, cretin si dezumanizant in care sunt educati copiii in Romania. Pentru sistemul de cacat gestionat de niste oameni mici, crescuti si ei, ca si mine, in ideea facutului, avutului si inregimentarii standardizate in sistem, in linia de productie.
Am plans pentru neputinta mea de a intelege ca tot ce predic altora nu se regaseste in viata lui si a mea; ca viata nu este despre a avea si a face ci despre a fi. Nu este despre cunostinte si lucruri ci despre atitudine, despre valori, despre curaj, despre intuitie, despre ascultarea sinelui profund interior.
Am plans pentru ca nu stiu ce sa fac mai departe.
Am plans pentru ca mi-e frica sa ii mai schimb inca o data scoala, pentru ca mi-e frica sa fac homeschooling cu el, pentru ca mi-e frica sa il duc la o scoala de cartier cu program scurt, pentru frica de a-l lasa mai liber, pentru frica mea de a ma dedica lui in totalitate, pentru frica de a renunta la facutul si avutul meu ca sa fie el si sa fim noi.
Am plans pentru incapacitatea mea de a-i fi transmis ce este bun si frumos. Si pentru ca l-am lasat in bataia vantului si in bataia de jos a sistemului. Pentru incapacitatea mea de a gandi disciplinat pe termen lung fericirea familiei mele. Pentru incapacitatea mea de a ma desprinde de normele culturale romanesti si de a ne desprinde de ele intru fericirea noastra.
Il tineam in brate si hohoteam amandoi de un plans eliberator al carui efect insa mi-e frica acum ca se va duce, ca furia mi se va domoli, ca ma voi reintoarce la defacuturile mele, laafaceriurile si afacerile mele, la a avea-urile mele, la avuturilemele. Business inseamna busyness – adica sa fii ocupat, sa faci,afacere.
Asa cum suntem azi, ne dedicam lui a face in locul lui a fi. Si ne trezim la sfarsitul vietii ca de fapt nu luam nimic cu noi din ce am facut si ce am avut ci doar din ce nu am fost.
Am plans si plang si acum, cand scriu randurile astea si ma gandesc la el, cum sta in bancuta lui asezata ca la teatru, din care isi urmareste guru-ul profesor care le baga in cap in portii generoase de stiinta si care in acelasi moment le ia din suflet in portii generoase libertatea de a fi pur si simplu.
L-am sarutat cand a plecat. Nu mai era o mare involburata ci o mare linistita. Dar in strafunduri stim amandoi ca plansul nu a rezolvat nimic pentru el. Ca am plans degeaba. Ca am plans doar pentru iubirea dintre noi, nu si pentru durerea dintre noi.
“De ce nu cantam la instrumente, in loc sa studiem teoria muzicii?”
De ce nu mai deseneaza? De ce i-au luat creioanele colorate?
De ce nu vorbesc si despre alte religii si despre spiritualitate?
De ce nu fac meditatie, de ce nu fac introspectie, de ce fac doar fractii?
De ce intra in competitie unii cu altii in loc sa intre in competitie cu ei insisi?
De ce sunt incurajati sa parasca in loc sa fie incurajati sa isi vada de ale lor?
De ce sunt scosi la tabla? De ce stau in banci in loc sa stea in cerc?
De ce trebuie sa care dupa el in fiecare dimineata 10 kilograme de ghiozdan?
De ce nu fac mai mult sport ci doar alearga ca bezmeticii in pauzele dintre ore, intr-o incercare frenetica de a se elibera?
De ce iau FB-uri si note la Euclid, in loc sa nu ia nimic ci doar aprecieri pentru efort?
De ce nu sunt lasati sa impartaseasca sentimente ci doar gandire?
De ce avem numai oameni de nimic, mereu si mereu alti oameni mici in fruntea sistemului educational, al guvernului si al statului?
De ce trebuie sa suferim generatie dupa generatie in loc sa ne racordam la spiritualitatea lumii de astazi?
De ce traim in trecut in loc sa traim in prezent?
De ce atat frica in loc de atata curaj?
Furie, disperare, sictir, neputinta. Ale unui tata blocat in fricile lui. Invatat sa traiasca cu frica de maine.
Andrei, te iubesc. tati, cum nu am iubit niciodata pe nimeni. Esti copilul special care a venit ca un dar in viata noastra si pe care, uite, nu stiu ce sa fac sa nu il distrug. Nu stiu cum sa fac sa nu te distrug. Asta nu stiu, tati. Si mi-e frica sa am curaj, mi-e frica sa fac lucruri pe care nu le-am facut niciodata cu toate ca la 39 de ani tot ceea ce stiu mai bine este sa fac. Iti iubesc capsorul plin de idei, plin de imaginatie, plin de vise. Iti iubesc corpusorul firav, parul tau carlionat si blond, ochii albastri, inimioara puternica, mainile cu unghiile roase de stres, obrajorii plansi de durerea ta. Iti iubesc sufletul chinuit care vrea sa ma invete ce sa fac dar pe care nu stiu sa il inteleg. Iti iubesc vorbele pline de durere si pline de veselie. Iti iubesc zambetul senin si plin cand ne jucam. Iti iubesc fetisoara trista cand pleci la scoala si fetisoara trista cand te intorci. Iti iubesc viata ciudata pe care ti-o construiesti in lumea asta de cacat in care traim. Iti iubesc plansul in bratele mele impartasindu-ne lacrimile sarate pe care ti le simt cand te sarut. Iti iubesc ziua de azi si ziua de ieri si ziua de maine, asa nenorocite cum sint. Eu pot sa mai plang acum, cand scriu toate astea, tu nu poti sa o faci acolo in bancuta ta, cu caietele tale de mate.
(http://georgebragadireanu.com/azi-am-plans-in-bratele-fiului-meu/)
Mai in gluma, mai in serios... ;) 
Apreciez mult cuvintele și sentimentele Dvs, și eu am copii (7) și îi iubesc foarte mult pe toți. Totuşi, trebuie să notez că în chiar acest sistem defect, copiii pot creşte într-un mod foarte armonios și pot să se descopere și să se formeze, dacă sunt îndrumați consecvent, cu dragoste, cu teamă de Dumnzeu și cu o adâncă apreciere pentru semenii lor, așa defectuoși cum sunt. Un atlet nu se descopere și nu se formează într-un mediu ușor și lipsit de încercări, ci într-unul dificil și greu, DACĂ există un antrenor înțelept. Nici chiar Dumnezeu nu și-a scutit fiul de bătaie, dispreț și moarte, ci l-a „desăvârșit” prin suferință, și L-a trimis să răscumpere oameni păcătoși în ultimul grad, din dragoste. Cred că există speranţă şi pentru Dvs, nu disperați, pânzele sus, sunteți antrenorul prețios al unui prețios suflet în devenire, și Dumnezeu ia aminte și așteaptă să vă ajute. Invocați-L…
Comentariu de Laurențiu — martie 11, 2014 @ 16:23 |