Sunt mama unui tanar de 31 de ani diagnosticat acum 28 de ani cu AUTISM INFANTIL si HIPOACUZIE DE PERCEPTIE BILATERALA PROFUNDA. Foarte des mi se cere sa impartasesc din experienta cresterii unui copil cu AUTISM. Este cam asa:
Cand astepti un copil , e ca si cum ai planui o vacanta fabuloasa , sa spunem, in Italia. Dupa luni de anticipatie , ziua cea mare in sfarsit soseste , avionul aterizeaza si asistentul de zbor anunta: “ Bun venit in Olanda”. “ Olanda?!” intrebi, “Cum adica, Olanda? Eu merg in Italia ! Ar trebui sa fiu in Italia. Toata viata am visat sa merg in Italia…”
Dar s-a petrecut o schimbare in planul de zbor. Avionul a aterizat in Olanda si acolo trebuie sa stai. Important este ca nu te-au dus intr-un loc oribil si dezgustator. Este doar diferit , asa ca trebuie sa mergi sa-ti cumperi un nou ghid . Trebuie sa inveti o noua limba si te vei intalni cu un nou grup de oameni pe care nu i-ai fi intalnit niciodata in Italia. Este doar un loc diferit . Totul se petrece mai incet decat in Italia . Dar, dupa o perioada , dupa ce iti revii , privesti in jur si iti dai seama ca Olanda are lalele si chiar Rembrandt. Numai ca toti cei pe care ii cunosti merg in Italia si vorbesc despre timpul minunat petrecut acolo . Si pentru tot restul vietii tale vei spune: “ Acolo ar fi trebuit sa merg… Asta aveam planuit…” iar durerea dezamagirii nu te va parasi niciodata, pentru ca pierderea unui vis este o pierdere foarte importanta. Dar, daca iti petreci toata viata regretand faptul ca nu ai mers in Italia , s-ar putea sa nu te poti bucura niciodata de cat de speciala, unica si frumoasa este Olanda.
Mai in gluma, mai in serios... ;) 
Lasă un răspuns