Mai in gluma, mai in serios… ;)

Iunie 8, 2011

Nebunie curata?! Sau… – 14

    (continuare de aici)     (urmeaza aici)

O sa ma mai refer la cateva citate din Luca 17:20-21 si 24: Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Si : Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa. Pana acum, intelegeam primul citat in felul urmator: imparatia Lui este in noi in sensul ca ni s-au pus la dispozitie (inca de la creatie) toate „dotarile” de care avem nevoie ca sa putem fi adevarati fii ai Tatalui. Dar, daca fac legatura cu toate cele scrise pana acum, sensul devine mult mai bogat si (eu, una, asa vad aceste lucruri) sustin varianta trecerii unei parti din noi intr-o alta forma de existenta (tarana se va inapoia in tarana – adica, trupul material, cu vibratie grosiera, intrand in circuitul natural al reciclarii din natura – iar sufletul va ajunge langa Dumnezeu sau de cealalta parte). Nu inseamna ca imparatia lui Dumnezeu este altundeva, ea este chiar aici, numai ca nu ne este perceptibila, nu este vizibila sau tangibila, nu are miros, sonor sau orice alta caracteristica pe care am putea-o percepe. Nu in forma in care traim acum. Nici macar cu instrumentele pe care le detinem, pentru ca acestea pot analiza lucruri materiale, nu de alta natura (adica, avand o vibratie mult mai grosiera decat lucrurile numite duhovnicesti = spirituale). Aceasta ar concorda, intr-un fel, si cu ipoteza stiintifica privind existenta unor universuri paralele, de care NASA pare foarte interesata si pentru a carei demonstratie depune serioase eforturi. De altfel, de multe ori m-am intrebat unde ar putea fi situata „geografic”, ca sa spun asa, aceasta imparatie; singura varianta posibila era in afara Universului (pentru ca nu este o imparatie din universul material); dar universul e atat de mare, incat noi nu reusim sa ajungem nici la granitele galaxiei noastre. Cum ar fi posibil sa depasim marginile universului??? Cum am ajunge pana acolo? Si, in ce directie ar trebui sa apucam? Si cat de mare (la propriu) ar trebui sa fie Dumnezeu ca sa fie mai mare decat universul si imparatia Lui, la un loc? Cat de mare trebuie sa fii sa creezi toate astea si sa le controlezi, in cel mai mic amanunt, in permanenta?! Nu reuseam sa gasesc nici o explicatie plauzibila. Acum, am senzatia ca lucrurile incep, cumva, sa capete contur, sa aiba un sens…

Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile mai poate insemna si ca acest proces de sfintire (in urma caruia putem ajunge in Imparatie) se desfasoara in timp, „inaltarea” spirituala inseamna cresterea vibratiei sufletului nostru iar aceasta se face gradual si in interior, etapa cu etapa, „nu sare in ochi”. De aceea, pentru cei care vor fi pe un nivel de vibratie mai grosier, trecerea brusca la un nivel prea inalt (sau tentativa de a face acest lucru) se poate dovedi cumplit.

Aici as aminti de o teorie pe care o avea sotul meu si care, la prima auzire, mi s-a lipit de suflet si minte pentru ca imi pare extrem de plauzibila: tot in urma unei revelatii (spunea el) – pentru ca a avut si el mai multe – intelesese ca iadul si raiul sunt in acelasi loc. Cum asa?! Simplu. Rai si iad inseamna, de fapt, nu locuri diferite, ci senzatii diferite; astfel, cei care mor „in Hristos”, cu sufletul plin de lumina (si, as spune eu acum, la o vibratie inalta si curata), vor percepe prezenta lui Dumnezeu ca iubire, fericire si toate celelalte senzatii „de rai”; ceilalti, datorita vibratiei lor joase, vor suferi din cauza prezentei Lui caci aceasta le va produce senzatii asemanatoare cu ceea ce numim aici, pe pamant, arsura, durere, regret, cainta etc. (adica, chinurile iadului). Si acest lucru pare a se potrivi bine pe varianta cu vibratiile…

Eu nu inteleg de ce este denigrat Big Bang-ul de catre unii credinciosi; mie mi se pare ca acel moment zero, denumit Big Bang, este – de fapt – momentul crearii acestui univers si, se pare, a celorlalte. Asadar, nu e nici o contradictie, ba chiar dimpotriva. Cand si cum a avut loc, este posibil ca oamenii de stiinta sa fi inteles/explicat in mod eronat; dar realitatea existentei acelui moment zero este mentionata si in Biblie, in Gen. 1:1: La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamantul. Inceput, mai multe ceruri, adica mai multe universuri care co-exista dar nu se deranjeaza unul pe celalalt deoarece sunt… diferite… Si, chiar daca se intrepatrund, ele nu interactioneaza decat in cazuri cu totul exceptionale, in conditiile stabilite de Creator. Pentru cine nu a citit Geneza (sau pentru cine nu a facut-o cu mare atentie), ii sugerez sa incerce sa vizualizeze si sa inteleaga procesul descris acolo… va fi o experienta fascinanta, cu siguranta.😉

In al doilea citat, aparitia lui Isus la a doua venire este descrisa prin cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă; mi se pare mie, sau iarasi seamana cu scenariul descris mai sus: corpuri de lumina, slava, fulgere, tunete, instantaneitate?… (va urma)

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: