(urmeaza aici)
Voi relua aici relatarea despre moartea clinica prin care am trecut cu aprox. 22 de ani in urma; am mai postat undeva relatarea (la subiectul „Viata dupa moarte?!”) dar printre multe comentarii asa ca voi relua tema aici, cu prezentarea intregii povestiri. Aceasta idee mi-a venit din faptul ca, in ultima vreme, am tot mai des ocazia sa discut pe aceasta problematica, nepropunandu-mi neaparat acest lucru – pur si simplu, asa evolueaza discutiile; in plus, am avut ocazia sa vizualizez mai multe relatari despre experiente in preajma mortii (Near death experience – NDE) care m-au facut sa constientizez (o data in plus) marea favoare pe care Dumnezeu mi-a facut-o de a ma indrepta spre partea luminoasa a lumii Lui, si nu spre cealalta…
Cele relatate mai jos au avut loc in urma unei operatii efectuate sub anestezie generala; la iesirea din blocul operator, am intrat in stare de moarte clinica. In momentul in care m-am trezit la realitate (dupa resuscitare, vazand ca raspund la intrebari, m-au lasat in voia anestezicului, astfel incat am dormit cateva ore bune), cand am auzit ca am fost moarta, am ras ca dupa o gluma buna (ma rog, atat cat imi permitea taietura proaspat capatata) si am zis: „Cum sa fiu moarta, nu vezi cat de vie sunt?!” Abia dupa vreo cateva zile am inceput sa imi amintesc… la inceput, secventa finala; de acolo, prin inversunate incercari de a restabili amintiri ascunse in adancul memoriei, am inceput sa refac „filmul”, cadru cu cadru, de la coada la cap, pana cand „pelicula” a fost intregita… Dupa ce mi-am amintit totul, in amanunt, am avut un moment in care am simtit o nevoie imperioasa, careia nu m-am putut impotrivi, de a scrie totul, minutios, spre a putea transmite si altora; ceea ce am si facut, de atunci incoace, cu toate riscurile presupuse de astfel de actiuni: nu toti oamenii sunt ingaduitori fata de asemenea „aiureli”…
Mai mentionez ca aceasta traire a fost raspunsul la framantarile mele (care au durat cateva luni si au fost foarte intense) de a afla raspunsul la intrebarea : „Exista sau nu Dumnezeu?” Raspunsul este categoric DA… vedeti si voi de ce…
Pentru cei care cred in viata de dupa viata, aceasta este marturia mea despre trecerea in lumea de dincolo (atat cat mi-a fost ingaduit sa traiesc si/sau sa imi amintesc):
Aveam 22 de ani si jumatate; era intr-o zi de 9 mai… In acea zi de neuitat, am avut extraordinara sansa de a-mi trai moartea. Cred ca este formularea care exprima cel mai bine ce s-a intamplat cu mine cand am trecut prin moartea clinica. A fost grozav, a fost cel mai frumos eveniment din viata mea, a fost o sansa unica in viata, a fost un lucru pe care mi l-am dorit din tot sufletul de ani de zile: sa am ocazia sa trec prin moarte si sa-mi amintesc, dupa aceea, totul. Si dorinta mi s-a implinit…
Ma aflu pe o corabie, pe o mare linistita. Vad panzele umflandu-se in bataia usoara a vantului. Deodata, o mare agitatie se produce printre cei din jurul meu. Nu pricep ce se intampla, de ce oamenii alearga bezmetic, cuprinsi de frica. Un cuvant rostit cu groaza de un anonim ma lamureste: “Piratii!” si il vad ridicand mana, cu aratatorul intins, catre stanga mea. Ma uit in acea directie si le vad corabia cu macabrul drapel cu cap de mort fluturand victorios pe catarg. Abordarea se face foarte repede si, in jurul meu, oamenii incep sa cada secerati de otelul ucigas al sabiilor. Imi dau seama ca singura mea sansa sa scap cu viata este sa ma prefac a fi moarta: imi las capul sa cada pe spate, inchizand ochii, ca si cum as fi fost si eu secerata. Dar continui sa respir, pieptul imi tresalta in ritmul batailor inimii. Am ochii inchisi; si – totusi – vad ce se petrece in jurul meu: in apropiere, cativa pirati ii casapesc pe ultimii supravietuitori… E sange mult in jur, si gemete, si corpuri sfartecate, si bestialitate atroce… Ma infior si ma simt ingretosata: nu pot fi oameni acestia, oamenii nu pot face atat de mult rau semenilor lor si aceasta nu le poate aduce o satisfactie atat de mare cum este cea zugravita pe aceste chipuri desfigurate de cruzime, de dorinta de a ucide…
Deodata, capetenia lor ma fixeaza cu privirea; se repede spre mine strigand: “Asta nu e moarta, se preface!”. Se ingramadesc toti in jurul meu, calcand pe trupurile – calde inca, unele mai zvacnind, chiar – ale victimelor nevinovate care nici nu avusesera cum sa se apere, macar…
Fata dezgustatoare, plina de murdarie, cicatrice si sete de sange, se apleaca asupra mea; gura stramba, cu dinti stricati sau lipsa, imi suiera amenintator: “Credeai ca ai sa ne pacalesti, sa scapi de noi?! Ai sa ne spui unde e comoara, daca vrei sa-ti scapi pielea!”. Il aud si incerc sa-mi dau seama despre ce vorbeste; s-o fi referind la vreo lada cu bani de aur sau bijuterii, ca in filmele cu pirati, pe care le-am vazut? Da, parca imi amintesc acum ca plecaseram cu corabia sa descoperim o comoara… dar nu stiu absolut nimic despre ea; la drept vorbind, nici nu reusesc sa-mi amintesc cum am ajuns eu pe aceasta corabie, ce legatura am cu tot ceea ce se intampla… Sunt complet dezorientata, in timp si spatiu… Si, totusi… parca as sti ceva despre comoara… parca nu… Totul este invalmasit in mintea mea, nu reusesc sa-mi dau seama cu exactitate de ceea ce stiu… Dar iau o hotarare: chiar daca stiu ceva, nu vor afla nimic de la mine! Ii voi pacali cum nici nu se asteapta: voi muri cu adevarat.
Odata luata aceasta hotarare, inspir pentru ultima oara; si-mi retin respiratia: toracele nu-mi mai salta; isi dau seama de ceea ce vreau sa fac si intra in panica; incep, disperati, sa strige: “Ce vrei sa faci?! Ai sa mori! Trebuie sa traiesti! RESPIRA!”…
Dar eu nu vreau sa-i ascult: nu mai expir… Si simt cum, incetul cu incetul, o senzatie de ceata imi cuprinde creierul… si ceata se indeseste rapid…
Inca de la inceput, a avut loc o dedublare a personalitatii mele: una dintre ele a visat cele de mai sus; in paralel, cea de a doua personalitate trece printr-o experienta destul de rara (si spun “destul de rara” gandindu-ma la faptul ca prea putini isi amintesc de aceste momente; iar unii, daca isi amintesc, iau totul drept fictiune). Aceasta personalitate este constienta ca povestea cu piratii este un vis, si atat. Si, cum un vis ramane – totusi – doar un vis, il las sa se desfasoare dupa cum il programeaza imaginatia mea, constienta fiind de faptul ca el nu-mi poate afecta viata prin desfasurarea lui.
Viata… Traiesc, respir… Nu stiu unde sunt, nu am nici cea mai vaga idee… Dar asta nu ma preocupa deloc; stiu doar (de fapt, simt asta, deoarece nu vad si nu aud nimic si pe nimeni, in jurul meu) ca sunt in pozitie orizontala. Din organismul meu, tot ceea ce simt ca traind sunt gandurile, constiinta, creierul… in rest, nimic… Dar nu ma preocupa nici ceea ce se intampla cu corpul meu. In timp ce expir, imi trece – deodata – prin gand ca acesta este un moment crucial pentru mine: momentul alegerii intre viata si moarte… Nu-mi pare nefiresc gandul acesta, dimpotriva. Imi dau seama ca mai am timp pana la inspiratia viitoare pentru a pune in balanta bunele si relele pe care mi le-a oferit viata, pana acum; este un fel de bilant pe care il am de facut: in caz ca va atarna mai greu binele, voi alege viata; daca nu, voi alege moartea…
In aceste clipe deosebit de importante pentru mine, ca fiinta muritoare, ma stapaneste o stare de calm, de liniste sufleteasca de nedescris. Ma bucur, asta inseamna ca voi putea judeca “la rece” si voi putea lua cea mai buna hotarare. Imi dau seama ca, pentru aceasta, trebuie sa-mi derulez intreg filmul vietii mele de cand am inceput sa am amintiri (de cand am devenit constienta) pana la momentul de fata, fara a uita absolut nimic, nici unul dintre evenimentele importante care ar putea influenta inclinarea balantei. Dar acest lucru trebuie facut cu mare graba caci timpul trece si urmatoarea inspiratie se apropie…
Ca la o comanda, prin fata ochilor incepe sa mi se deruleze o banda luminoasa, colorata, verticala… Ma uimeste repeziciunea cu care se deruleaza… Imi dau seama ca este ceea ce s-ar numi “filmul vietii mele” si constat, cu stupoare, ca recunosc situatii, locuri, oameni, ca stiu fiecare cuvant rostit in orice imprejurare, ca nu am uitat absolut nimic… Ma gandesc ca, daca as vrea, as putea opri filmul la o secventa oarecare pe care as putea-o retrai pana in cele mai mici detalii… Traiesc o senzatie stranie de firesc si iesit din comun, in acelasi timp…
Dar nu am timp sa ma amuz acum; asa ca las filmul sa “curga” pana la sfarsit. In acest timp, “calculatorul” creierului meu insumeaza continuu “plusuri” si “minusuri”: un plus inseamna un eveniment pozitiv, un minus – unul negativ. Imi dau seama ca nu pot urmari aceasta operatiune, viteza cu care se desfasoara este prea mare pentru a putea fi constientizata; si, totusi – intr-un fel – eu sunt cea care o realizeaza… Ma voi multumi sa aflu rezultatul final: viata sau moarte…
Si, iata ca filmul ajunge la momentul de fata al vietii mele: “talerul minusurilor” se prabuseste; balanta si-a spus cuvantul, a facut ceea ce avea de facut. Acum, am toate datele necesare; nu mi-a mai ramas altceva de facut decat sa hotarasc: viata sau moarte… Ce sa aleg?! Oare, moartea ce este?! Cum sa aleg intre o cunoscuta si o necunoscuta? De unde sa stiu care este, totusi, mai putin rea?! Nu stiu, ma simt cam dezorientata…
Si iata ca termenul a expirat: a sosit momentul inspiratiei…
In timp ce respir, descopar ca imi simt forma trupului: aerul patrunde in el ca si cum l-ar umple. Dar nu este numai aer… este… altceva, nici nu stiu cum i-as putea spune… ceva ca o stare de fericire, dar o fericire fluida care ma strabate pana in varful degetelor mari de la picioare… E grozav, e neinchipuit de bine… Si starea aceasta se amplifica vertiginos… Nu pot sa cred ca am sansa de a trai asa ceva… Si, totusi, o traiesc!…
Timpul destinat inspiratiei este epuizat. Acum, sunt in apnee. Trebuie sa hotarasc, timpul ma preseaza…
Gandesc: “Oare, asta inseamna moartea?! De asta se tem oamenii? Se tem pentru ca nu stiu cum este, ce se intampla cu ei; daca ar sti, ar astepta-o fara a se teme o clipa, macar – ar astepta-o cu bucurie. Trebuie sa tin minte tot, sa retin toate amanuntele, sa le spun (daca ma voi mai intoarce printre ei)… Daca ma vor crede, va fi mai usor pentru ei; daca nu, eu imi voi fi facut datoria fata de ei (pentru ca o consider o obligatie morala) si atat, restul nu mai depinde de mine.”. Aceasta, in cazul in care voi mai trai; dar voi mai trai, oare?! Am de ales intre rezultatul ales de Balanta Vietii si starea aceasta, de nedescris, de neinchipuit, impropriu numita “fericire” (acest cuvant este mult prea mic, nu poate cuprinde in el ceea ce simt, de fapt; dar sunt om si nu am la dispozitie decat limbajul omenesc).
Asadar, am de ales. Tentatia senzatiei de liniste si pace, de fericire ne-umana este mare, prea mare…
Si, deodata, ceva extraordinar se intampla: corpul imi devine greu, tot mai greu, ca si cum ar avea tendinta sa devina una cu suportul material pe care se afla (nu am idee ce poate fi dar asta nu prezinta nici o importanta) si, in acelasi timp, simt cum devin tot mai usoara… incep sa plutesc… E ca si cum m-as desprinde de trupul meu… E ca si cum eu, cea care traieste toate aceste evenimente, as fi doua entitati distincte, cu acelasi contur, ca si cum as fi doua desene identice pe care cineva le separa prin translatie pe verticala… Trupul imi devine tot mai greu iar eu ma inalt tot mai mult, indepartandu-ma de invelisul meu material, indreptandu-ma spre nicaieri dar neprivind – nici o clipa, macar – inapoi; parca as pluti intr-un vid absolut, de un negru absolut si am senzatia ca ma atrage ceva ca un magnet deosebit de puternic; nu numai ca nu mi-e teama, dar senzatia de fericire si plutire si pace sufleteasca se accentueaza pe masura ce inaintez… La un moment dat, mi se pare ca zaresc un punct luminos, de o concentratie nefireasca. Nu, nu mi se pare, e chiar acolo! Acum stiu: el ma atrage. Sunt fericita, tot mai fericita, din ce in ce mai fericita…
Acum, sunt in stare sa aleg. Acum, cunosc ambele variante. Imi spun ca, daca trupul meu va expira, voi continua sa traiesc, voi pierde aceasta minunatie care mi se intampla…
Si gandul meu rosteste cu recunostinta: “Iti multumesc, Lumina, ca mi-ai oferit darul acesta! Am ales: MOARTEA!”.
Simt cum chipul meu, uitat pe trupul material, se destinde si incepe sa straluceasca iar gura mea schiteaza un zambet pe care doar eu il pot cunoaste vrand, parca, sa exprime toata fericirea si multumirea pe care le traiesc acum…
Si, deodata, punctul stralucitor explodeaza in fata mea, trimitandu-mi un suflu luminos care da sa ma invaluie… si… nu mai stiu…
Ma trezesc, simt in gura ceva strain, nu stiu ce este; pipai cu limba: este ceva dur, neted, gura mi-e deschisa nefiresc… nu-mi dau seama ce este… Nu-mi dau seama unde sunt, ce se intampla cu mine… Ochii imi sunt inchisi, vreau sa-i deschid pentru a afla ce mi se intampla dar pleoapele nu ma asculta. Aud o voce exterioara strigandu-mi, implorandu-ma: “Respira!”. Nu stiu daca este voce de barbat sau de femeie, nici macar de atat nu pot sa-mi dau seama… Dar nu respir, nu vreau sau nu pot, nu stiu, nu-mi dau seama de ce dar nu o fac. Si, dintr-odata, ma prabusesc din nou in intuneric si liniste…
Toate acestea s-au petrecut intr-un rastimp foarte scurt: “Creierul nu rezista prea mult neoxigenat.”, spun medicii. (Later edit: Am inteles ca intervalul ar fi de vreo 4 minute, pana la instalarea mortii definitive; asadar, acesta ar fi intervalul de resuscitare, cel putin in mod normal.)
Mi s-a spus ca am avut mare noroc ca medicii au ajuns imediat langa mine… Sa le multumesc pentru ca au facut tot ceea ce era necesar si mi-au salvat viata? Sa ma supar pentru ca nu au respectat alegerea pe care o facusem si m-au fortat sa traiesc? Nu pot sa fac asta, ei nu aveau de unde sa stie ce se intampla, ca eu alesesem altceva, ceva incomparabil mai frumos si mai bun decat mi-ar putea oferi viata, vreodata…
Mai in gluma, mai in serios... ;) 
Îmi place acest topic. Respect experienţa ta personală. Respect convingerile pe care ţi le-ai format în timp cu atâta durere şi credinţă. Respect trăirile tale. Îcerc să aşez toate acestea în propriile mele tipare. Vreau să verific cu Logosul Divin. Caut certitudini. Nu este simplu, dar vreau să mă dumiresc şi voi reveni de îndată ce timpul îmi va permite. În prima parte voi acorda atenţie la tot ce spui, pentru a fi sigur că am înţeles corect mesajul tău. Apoi voi încerca să aşez mesajul tău în lumina Scripturii şi a ştiinţei pentru a vedea unde să aşez detaliile. Până la concluzii este cale lungă. Mi-ar plăcea să merg până la capăt. Felicitări pentru această iniţiativă!
Comentariu de ion — martie 11, 2011 @ 08:50 |
Ma bucura interesul pe care il acorzi acestui subiect si astept (plina de curiozitate) comentariile. La randu-mi, voi incerca sa raspund la orice nelamurire (intre timp, multe lucruri mi s-au deslusit si mie, dintre cele intamplate atunci – redactarea este exact cea de la momentul respectiv). Mi s-a mai spus, la un moment dat, ca aceasta relatare nu este conform Scripturii; cel putin, felului in care aceasta a fost inteleasa de anumiti oameni. Tot ce se poate, eu nu am scris aceste randuri cu Scriptura in fata, avand grija sa nu contrazic ceva de acolo; eu am scris ce s-a intamplat, pentru ca acesta este adevarul… Pentru eventualele neconcordante, cel mai bine poate da raspunsuri insusi Dumnezeu… 😉
Comentariu de Sorina — martie 11, 2011 @ 09:27 |
Vaai, Sorina, tu sti ca eu chiar zilele trecute iti citeam povestirea asta printre alte comentarii?…
Ce bine ca ai pus-o pe toata intr-un loc.
Comentariu de sakura — martie 11, 2011 @ 16:05 |
Gand la gand cu bucurie! 🙂 Sa iti fie de folos lectura! 😉
Comentariu de Sorina — martie 12, 2011 @ 14:10 |
Am revenit, Sorina!
În primul rând vreau să înţeleg ce ai simţit şi îţi reamintesc faptul că respect profund experienţa ta. Pe aceasta nimeni nu are dreptul să o judece. Eu voi verifica biblic şi medical concluziile, conceptele, explicaţiile, teoriile elaborate. Doar pe acestea le pot evalua. Experienţa ta rămâne un adevăr subiectiv la care ai tot dreptul, poate chiar şi obligaţia de a ţi-l păstra şi respecta.
Rămân în legătură.
ion.
Pentru a putea înţelege mai bine descrierea experienţei tale din preajama morţii am nevoie de câteva detalii. Sunt curios ce credeai despre moarte înainte de întâmplarea pe care o descrii aici? Ai mai citi undeva despre aceste lucruri înainte ca ele să se întâmple în viaţa ta? Poate că acest detaliu poate fi relevant în înţelegerea a ceea ce s-a întâpmlat cu tine cu adevărat.
Mulţumesc pentru răbdare şi înţelegere!
ion.
Comentariu de ion — martie 14, 2011 @ 11:27 |
„Sunt curios ce credeai despre moarte înainte de întâmplarea pe care o descrii aici?” – Credeam ca murim si cam atat; auzisem unele teorii, cum ca ar exista CEVA dupa aceea dar, atata timp cat nu credeam in existenta lui Dumnezeu, nu puteam da crezare nici acestor idei (era ilogic sa cred altfel, nu?). Cu atat mai mult, pe langa dorinta de a afla raspuns intrebarii referitoare la EL, voiam sa stiu adevarul si in aceasta privinta. Si… am impuscat doi iepuri cu un cartus… 🙂
„Ai mai citit undeva despre aceste lucruri înainte ca ele să se întâmple în viaţa ta?” – Nu, primele informatii pe aceste teme mi-au fost accesibile la mai mult de un an dupa scrierea randurilor de mai sus (nu mai stiu exact CAT peste un an dar cu certitudine intervalul nu a fost sub aceasta limita); asadar, aceasta ipoteza a inducerii unor trairi prin informatii dobandite anterior pica, fara indoiala. Ba, mai mult: eu insami am fost atat de socata de ceea ce mi-am amintit incat am incercat sa verific, atat cat mi-a stat in puteri, daca nu am visat, daca nu am avut halucinatii, daca… intelegi… Dar, in momentul in care am descoperit ca sunt multi altii care au trait acest „fenomen” si, cu foarte mici diferente (cauzate, probabil, de raportarea acestei experiente la fiecare individ, in parte), relatarea cuprinde cam aceleasi elemente, nu am mai putut sa ma indoiesc (halucinatii in masa, in locuri atat de diferite – din intreaga lume, in momente diferite, la oameni net diferiti – asta nu poate constitui CU SIGURANTA o explicatie; e nevoie de mai multa credinta sa crezi asa ceva decat sa crezi, pur si simplu, in ceea ce am trait eu, nu-i asa?! 🙂 ) ; in plus, ori de cate ori citesc sau aud relatari despre acest lucru (acum, la atat de multi ani de cand mi s-a intamplat), inca retraiesc (la intensitate mai mica, e adevarat – pentru ca acum o fac doar in acest corp material) senzatiile de atunci… si asta imi aduce aminte ca totul a fost real… Iar multele lucruri care s-au schimbat in viata mea de atunci sunt doar dovezi in plus ca nu a fost o „creatie” a creierului meu, ci o intamplare cat se poate de reala.
Comentariu de Sorina — martie 14, 2011 @ 20:46 |
Aşa deci, ti-ai trăit moartea. Limbajul mi se pare superb. Combinaţie de vis şi încă ceva care se află dincolo de vise şi de somn şi de toate, ceva sublim şi plin de pace ne-mai-trăită. Experienţă repetată de atâtea ori de cei care au trecut prin, sau pe lângă moarte. Te întrebi ce este moartea. Cum ai răspunde acum, după recristalizarea propriei tale trăiri NDE? Să vorbim despre acest lucru.
Comentariu de ion — martie 16, 2011 @ 10:32 |
Deci, Ce este moartea???
Comentariu de ion — martie 16, 2011 @ 10:33 |
Daca imi e permis sa parafrazez, as spune ca „Moartea iaste o chestie care te gadila placut pe la suflet” 🙂 (cel putin, asa a fost in cazul meu 😉 )
Acum, serios vorbind: este ca un somn dintre doua stari de trezie (viata terestra si cea de dupa); este o stare de tranzitie, dintr-un univers in altul, dintr-o stare (cea de materie) in alta (cea de duh, probabil, sau de spirit sau Dumnezeu mai stie cum s-o numi in limbaj de specialitate, ca ma tot incurc in termenii astia 🙂 ), dintr-o realitate in alta. E ca o „poarta”, ca o faza de transformare, e ceva dinamic, nu static. De fapt, nu incetam nici o clipa sa existam ci „pasim” intr-o alta existenta, supusa altor reguli decat cele de aici, de pe pamant (ma refer la cele care guverneaza materia). Este ceva care dureaza o anumita perioada de timp (daca ne raportam la timpul terestru) dar care nu poate fi masurata acolo, in acea stare (pentru ca nu mai exista reperele dupa care este definit timpul aici, in aceasta viata). Presupun ca ai trecut granita si stii ca, intre hotarele a doua tari megiese, exista o „zona neutra”, o aratura de o anumita latime; moartea poate fi comparata cu aceasta. Este „trezirea la adevarata viata” (daca ai apucat-o pe drumul cel bun care te duce Acasa) sau pasirea intr-o existenta vesnica (Dumnezeule, nici macar nu putem sa ne inchipuim asa cum trebuie notiunea asta!) a durerii, suferintei cumplite (stii vorba aia cu „ma arde sufletul”), cu atat mai greu de suportat cu cat eu cred ca implica si constienta… inconstientei noastre din aceasta viata, cand „am omis” sa schimbam macazul si drumul ne duce catre ceva incomparabil mai rau decat Auschwitz-ul (nu gasesc alt reper mai graitor de aici, de pe pamant) – cam asa imi imaginez eu iadul…
In ceea ce priveste starea de „pierdut in spatiu si timp”, am avut ocazia sa o traiesc o data, cand am fost la un pas de moarte prin asfixiere cu monoxid de carbon; dar atunci senzatiile nu au fost nici pe departe atat de placute, desi nu pot spune ca am pornit-o pe drumul spre iad; eram, cumva, ca prinsa intre doua lumi (static, nu cu deplasare prin ceea ce e numit „tunel” – parca eram in stare de imponderabilitate), fara sa am idee cine, unde sau cand sunt… e aproape imposibil de explicat acea traire… dar ma cutremur si acum, amintindu-mi-o… in afara de mine, nu exista absolut nimic intr-un fel de vid nesfarsit in care nu stiam cum am ajuns si ce se va intampla cu mine…
Daca crezi ca inca nu te-ai lamurit suficient, incearca sa ma ghidezi cu intrebari la care – in masura in care imi este posibil – voi incerca sa raspund punctual…
Comentariu de Sorina — martie 16, 2011 @ 11:15 |
Bine v-am gasit…
am si eu cateva cunostine care au trecut prin experiente asemanatoare..
si am gasit pe youtube si un documentar cu mai multe marturii de genul acesta…
il gasiti aici in intregime..
http://emizarnescu.wordpress.com/2011/01/14/iadul-o-realitate/
Comentariu de Emi Zarnescu — martie 17, 2011 @ 00:35 |
Deci pentru tine moartea este „fâşia” aşa se spune zonei arate la care te referi, dintre această existenţă şi cealaltă existenţă, dintre viaţa aceasta şi lumea aceasta şi viaţa de după, sau cea veşnică. O fâşie, deci. Ca întindere de timp, ca lăţime de bandă, Cât ar putea fi? Cât crezi că este moartea de lată sau de lungă? Mă refer la moartea aceasta pe care Pavel o numeşte „somn”. Mai există o moarte numită „moartea a doua” dar despre acesta ceva mai încolo. Până atunci, Cât timp durează moartea? Nu mă refer la măsura unităţilor de timp ci la secvednţa experienţelor existenţiale cum ar fi viaţa şi învierea, de exemplu?
Comentariu de ion — martie 17, 2011 @ 12:48 |
Nu stiu daca inteleg exact la ce te referi, ce anume te intereseaza, avand in vedere ca putin mai sus tocmai am mentionat ca, in absenta „jaloanelor” de aici, de pe pamant, acolo nu poti masura timpul; de fapt, acolo nu exista asa ceva. Eu, una, nu imi amintesc sa fi avut astfel de perceptii; nu aveam ceas ( 🙂 ), soarele nu rasarea si nu apunea, nu mi se facea somn, nu simteam oboseala… Dupa cum am mai spus (si probabil ca ma voi mai repeta de multe ori), e tare greu sa descrii in limbaj omenesc lucruri care se intampla… altfel de cum le cunoastem noi. De aceeasi problema s-au lovit si toti cei pomeniti in Biblie care au avut ocazia unor experiente aparte (rapire in Duh, viziuni si alte manifestari dumnezeiesti): incercau sa foloseasca tot felul de comparatii sau metafore (pentru cine nu cunoaste bine sensul acestui cuvant: metafora = figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa) care sa ii ajute pe oameni sa isi faca o idee privind lucrurile pe care ei incercau sa le spuna. Insusi Dumnezeu, ca sa ne ajute sa Ii intelegem mesajele, folosea tot felul de „trucuri” care sa ne stimuleze imaginatia (de exemplu, le cerea profetilor sa se lege sau sa nu manance un anumit nr. de zile sau sa boteze cu apa, in cazul lui Ioan etc – intelegi ce vreau sa spun).
Am sa incerc sa deslusesc singura ce intelesuri ar putea avea intrebarea ta; daca nu reusesc, o sa te rog sa reformulezi si sa o iau de la capat… 😉
„Ca întindere de timp, ca lăţime de bandă, Cât ar putea fi? ” – in echivalenti umani: cateva minute (cat poate sta creierul neirigat, in cazuri normale).
„Cât crezi că este moartea de lată sau de lungă?” – daca acel „intuneric, negru absolut” este cu adevarat de forma tubulara, iti voi spune ca latimea mortii = diametrul tubului 🙂 iar lungimea ei de la incetarea din viata asta pana la inviere. Daca „traseul” nu este tubular, latimea mortii = de la minus la plus infinit.
Hai sa incerc sa reformulez (Doamne, deja trebuie sa deschid geamul ca mi s-a umplut camera de miros de creier pane 🙂 )!
Am sa incerc niste speculatii (nu am dovezi, asa ca nu le pot numi altfel; dar asa cred eu ca s-au petrecut si urmau sa se petreaca lucrurile). Trebuie sa incep cu o reformulare, ca sa incerc sa descriu mai bine anumite lucruri: cand am spus ca „Si, deodata, punctul stralucitor explodeaza in fata mea, trimitandu-mi un suflu luminos care da sa ma invaluie… si… nu mai stiu…” de fapt ar fi trebuit sa spun ca a fost ceva de genul „punctul luminos s-a marit brusc atat de mult (probabil ca viteza mea de deplasare – daca o pot numi asa – era inimaginabil de mare) incat a devenit ca un ocean in care „m-am infipt” iar Lumina m-a inconjurat creandu-mi senzatia unei imbratisari incredibil de placuta, blanda, iubitoare, calda… in care parca m-am topit…” Din acel moment nu imi mai amintesc nimic: ori nu am mers mai departe, ori nu mi s-a ingaduit sa refac acele amintiri. Parerea mea este ca NU am mers mai departe (pentru mine oricum era mai mult decat suficient atat, ca sa fi obtinut un raspuns mai mult decat satisfacator la intrebari) iar Dumnezeu nu avea nici un motiv sa imi dea mai mult decat imi era necesar (era ca si cum ar fi facut risipa si eu nu cred ca El face asa ceva 😉 ). Am senzatia ca acea Lumina era ceva ca o poarta de intrare in lumea Lui (nu, nu l-am vazut pe Sf. Petru 🙂 ); daca e sa coroborez cu informatii intelese ulterior despre tot ceea ce tine de acest domeniu, cred ca nu ma hazardez daca afirm ca acea lumina era Isus (sau slava Lui) si dincolo de El incepea… Viata. Acest inteles mi-a venit dintr-odata cand, asemenea multor altor oameni, citind afirmatia din Biblie (pe care o mai citisem/auzisem de nenumarate ori pana atunci) „Isus e Lumina lumii”, am exclamat si eu: „Cum de nu mi-am dat seama pana acum?!!!” pentru ca, pana atunci, identificasem Lumina (intr-o oarecare masura) ca o manifestare a lui Dumnezeu-Tatal. Atunci mi-am dat seama ca existenta Fiului nu numai ca nu infirma existenta Tatalui, ci o confirma (asadar, raspunsul meu era valabil si dupa ~20 de ani, credinta mea nu fusese zadarnica). Cred ca afirmatia din Biblie, ca nu putem ajunge la Tatal decat prin Fiul, are – printre altele – si acest sens. Poate ca e o ineptie ce spun acum dar, dupa ce m-am gandit foarte, foarte mult la cele intamplate atunci, intorcand informatiile pe toate partile si facand toate permutarile/combinatiile posibile (si nu au fost deloc putine! 🙂 ), asta mi s-a parut cea mai logica explicatie…
Abia acum incep cu adevarat speculatiile (in cazul in care spun niste prostii mai mari decat universul, sper ca – prin dialogul care va avea loc in continuare – sa ne apropiem de adevarata fata a adevarului). Daca eu nu ma insel si Lumina era un fel de poarta (sau, ca sa continui comparatia cu „fasia”, granita la intrarea in cealalta forma de existenta), inseamna ca DINCOLO urma ca lucrurile sa decurga in mod complet diferit fata de cum le cunosteam eu de aici, de pe pamant. Recte: as fi avut un corp imaterial, fara necesitati materiale (foame, sete, oboseala etc), o existenta avand o durata nedefinita in timpi omenesti (se aplica regula lui Dumnezeu: pentru El, o mie de ani sunt ca o zi si o zi e ca o mie de ani); nu stiu exact cu ce m-as fi ocupat pe acolo (era sa spun „cum mi-as fi omorat timpul” 🙂 ) dar stiu ca, la un moment dat, ar fi sosit momentul invierii, pentru mine la fel de bine ca si pentru cei decedati dupa mine sau pentru cei decedati de mii de ani incoace. CAT ar fi trecut intre sosirea mea acolo si momentul invierii… pai, sa calculam in zile dumnezeiesti sau in mii de ani dumnezeiesti? 🙂 Daca tu crezi ca te poti descurca mai bine in matematica asta, te rog, comunica-mi si mie rezultatul ca mie imi da un nr. irational… 😉
Comentariu de Sorina — martie 17, 2011 @ 15:15 |
Stai, ca inca nu am terminat! 🙂 Tot scriind randurile de mai sus, mi-au mai venit idei… 😉
Daca speculatiile mele ar fi corecte, as putea sa ma mai refer la un aspect: cele spuse de Isus pe cruce, catre talhar (Luca 23:43). Unii spun ca formularea corecta este: „Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in Rai.” Altii: „Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai.” O alta categorie sunt de parere ca virgula este pusa gresit, textul trebuind sa sune asa: „Adevarat graiesc tie astazi, vei fi cu Mine in rai.” Deoarece ma pricep intr-o oarecare masura la traduceri si stiu ca felul in care este tradus un text ii poate schimba complet sensul, m-am gandit ca aceste versiuni diferite pot proveni din existenta unor traducatori diferiti. Si am incercat sa analizez toate cele trei variante, ca sa vad ce poate rezulta de aici.
1. „Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in Rai.” – Isus afirma ca, in decursul acelei zile, El si talharul vor imparti minunatiile raiului.
2. „Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai.” – acelasi sens ca si mai sus.
3. „Adevarat graiesc tie astazi, vei fi cu Mine in rai.” – nu se defineste CAND se va petrece acest lucru.
De ce este atat de important sa fim atenti la aceste intelesuri: pentru ca exista (tot in Biblie) afirmatia ca Isus s-a mai aflat in aceasta lume pana in ziua ridicarii la cer. Asadar, cum putea fi in cer in ziua rastignirii, daca El inca se afla aici pe pamant pentru inca vreo cateva zeci de zile?! Inseamna ca Isus nu a spus adevarul?! Sau inseamna ca putea sa se afle si in cer si pe pamant, in acelasi timp?! Sau… ce sa fie asta?!!!
M-am tot intrebat care sa fie solutia acestei dileme; singura varianta care a ramas in picioare este urmatoarea: toate cele trei variante de traducere sunt corecte. Cum asa?! Simplu: daca speculatiile mele de mai sus sunt corecte, sufletul talharului ar fi ajuns in rai in ziua rastignirii; dar nu este obligatoriu ca si Isus sa fi ajuns in rai tot atunci (ma refer ca moment terestru – pentru ca de aici provin nelamuririle: se aplica unitati de masura terestre intr-o lume care se supune categoric altor legi); pentru talhar, chiar daca Isus ar fi ajuns in rai in exact acelasi moment ca si el sau dupa cativa ani terestri, era tot una pentru ca el (talharul) nu avea cum sa perceapa trecerea celor cativa ani (pentru ca acolo, in imparatia lui Dumnezeu, timpul nu exista). Este un AZI si un ACUM continuu, asa ca intalnirea cu Isus ar fi fost AZI (dupa perceptia talharului). Intelegi ce vreau sa spun? Acel timp trecea numai pentru noi aici, pe pamant; pentru el, timpul disparuse (sau, altfel spus, parca s-ar fi oprit in loc).
De aceea, la intrebarile tale „Cât timp durează moartea? Nu mă refer la măsura unităţilor de timp ci la secvenţa experienţelor existenţiale cum ar fi viaţa şi învierea, de exemplu?” nu pot raspunde decat ca ne-am afla exact in situatia talharului: daca Isus ar merge in rai ODATA cu noi sau dupa cateva ere geologice pamantesti, pentru noi (acolo, in imparatia lui Dumnezeu) nu ar fi ABSOLUT NICI O DIFERENTA.
O sa ma opresc aici, cred ca ne ajunge (si mie, si tie si altora 🙂 ), simt nevoia sa iau o pauza… Oricum, astept reactiile tale… 😉
(Sper sa nu fiu acuzata de blasfemie de cine stie ce personaje prea zeloase, nu vreau sa blasfemiez ci doar sa incerc sa percep si sa inteleg Adevarul – cat ma duce pe mine mintea, cat ma mai lumineaza Duhul si cat si-or mai aduce si altii aportul. Amin!)
Comentariu de Sorina — martie 17, 2011 @ 15:46 |
„In mormant cu Trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins”. Poate aceasta rugaciune ortodoxa iti raspunde la intrebari.
Comentariu de Constantin — decembrie 29, 2016 @ 15:05 |
stiu povestea ta cu moartea clinica, nu esti singura, atunci am mai vorbit cu tine, am si eu cunostinte care au experimentat asa ceva, nu mi-a descris niciuna vreo intalnire, lumina, sau ceva de genu’. chiar acum imi dau seama ca una dintre ele are o “lipsa” de cateva ore, timp in care isi aduce aminte doar ca s-a vazut de sus.
Comentariu de padme — martie 17, 2011 @ 22:02 |
Apreciez comentariul amplu ca răspuns la întrebările mele.
Cunosc foarte bine pasajul din Luka la care faci referire. În scrierea originală nu avem nici un semn de punctuaţie ceea ce face ca intenţia lui Luca să nu fie clară pentru noi. Cât despre variante, fiecare traducător îşi exprimă mai degrabă propria convingere şi mai puţin exigenţele expresie din limba greacă. Pe mine nu mă tulbură pasajul cu pricina, indiferent de variantele alese de traducători sau interpreţi.
Am alte câteva întrebări care ne pot ajuta să ne clarificăm:
Unde a fost Iisus Hristos în timpul petrecut de vineri până duminică în mormântul cel nou al lui Iosif?
De ce a spus Iisus Mariei, după înviere să nu-L atingă pentru că încă nu S-a urcat la Tatăl, iar după aceea l-a invitat pe Toma să vină şi să-I atingă cicatricile de la mâini?
Ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă ai fi stat în moarte clinică 36 de ore sau mai bine?
Repet încă odată că îţi respect profund experienţa şi opiniile!
Multă pace!
ion.
Comentariu de ion — martie 18, 2011 @ 09:16 |
Dumnezeule, de unde scoti intrebarile astea?!!! 🙂 Nici daca imi dadeam doctoratul in religie nu cred ca stiam raspunsurile… 😉 O sa ma straduiesc sa improvizez ceva… da’nu garantez veridicitatea… 🙂 Oricum, la grele incercari ma supui… Cred ca nu mai este necesar sa spun ca raspunsurile vor fi pareri personale, bune sau mai putin bune (ca sa nu zic ca e posibil ca unele sa fie de-a dreptul aberante 🙂 )…
Comentariu de Sorina — martie 18, 2011 @ 16:19 |
Am senzatia ca „trisezi”, intr-un fel: eu ti-am expus parerile mele dar tu nu ti-ai exprimat punctul de vedere asupra acelorasi probleme… Hmmm, crezi ca eu (si altii) nu am fi la fel de interesati de parerile tale? Eu, una, sigur sunt tare curioasa sa aflu cum ai raspunde tu la intrebarile privind perspectiva asupra mortii si a duratei ei… Altfel, am sa ma simt ca la un fel de „interogatoriu”, ceea ce nu ar fi prea placut. 😉 E adevarat ca tu nu ai trecut prin asemenea experienta dar, cu siguranta, ai pareri asupra acestor subiecte, rezultate din studiile tale biblice. In plus, unele dintre raspunsurile mele sunt simple speculatii, care decurg din baza pe care o am; acelasi lucru l-ai putea face si tu, ca si oricare altcineva.
Asadar?… Ti se pare fair propunerea mea?
Comentariu de Sorina — martie 18, 2011 @ 16:59 |
Biblia, Eclesiastul capitolul 9 (traducerea Cornilescu)
5. Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita.
6. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor demult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.
10. Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta! Caci, in Locuinta mortilor in care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune!
Comentariu de Lily — martie 18, 2011 @ 17:26 |
Buna ideea sa dai citatul asta, „Lily” (stii de ce am pus ghilimelele, nu-i asa? 😉 ). Acum urmeaza replica mea, sub forma unei intrebari: de ce l-ai mentionat aici? Ai vrut sa transmiti vreo idee? Care e aceea? Poate e vorba despre ceea ce ai inteles tu din el? Esti invitatul meu (sau invitata mea, nu are nici o importanta) sa iti exprimi parerea; si iti garantez ca, indiferent cum suna ea (numai sa nu incalce regulile bunului simt, in exprimare), va fi tratata in mod corect, pe acest blog. Ce zici, te incumeti?
Comentariu de Sorina — martie 18, 2011 @ 17:55 |
Dragă Sorina,
Regret că te-am pus într-o oarecare dificultate punând întrebările cu pricina. Senzaţia ta că eu trişez poate fi autentică dar intenţia mea nu a fost aceasta. Pentru a răspunde la întrebările mele nu este nevoie de prea multe cunoştinţe. Voi încerca o variantă simplă a acestor răspunsuri.
1. Sodaţii romani au constat moartea lui iisus vineri seara. Trupul Lui a fost depus în mormântul lui Iosif. Duminică dimineaţa foarte devreme, Iisus a înviat. El spusese că are putere să_şi dea viaţa şi are putere să Şi-o ia înapoi. În trimpul celor (aproximativ) trei zile Iisus a fost în mormânt. În zia întâia a ieşit din mormânt.
2. Când Maria L-a întâlnit duminică dimineaţa în grădina mormântului, Iisus încă nu fusese să Se întâlnească cu Tatăl, Nu Se suise la Tatăl, şi din acest motiv nu a permis Mariei să-L atingă. Când S-a arătat ucenicilor în camera de sus în noapta următoare i-a încurajat pe ucenici să-L atingă. Putem crede că întretimp Iisus a fost la Tatăl unde a primit confirmarea jertfei Sale.
3. Dacă moartea clinică depăşeşte pragul critic pierderea vieţii este ireversibilă. Pentru cel în cauză timpul îşi pierde semnificaţia. Momentul următor este învierea. Deci între momentul decesului şi al învierii, nu mai este timp trăit în mod subiectiv. Cred în viaţa veşnică în veacul care va să vie la arătarea în slavă a Domnului. Atunci VA AVEA LOC ÎNVIEREA. În intervalul dintre moarte şi înviere morţii „dorm” în Hristos.
Acum este rândul tău să-mi pui întrebări. Aştept…
Comentariu de ion — martie 20, 2011 @ 21:12 |
Draga ion, stiam eu ca senzatia mea nu ma inseala… 😉 OK, esti iertat, m-ai prins intr-o zi in care ma simt taaare generoasa! 🙂
Intr-adevar, raspunsurile tale sunt destul de simple; in aceasta varianta, ma declar in oarecare dezacord cu punctele 1 si 2 (eu as fi raspuns altfel, macar in parte). La punctul 3, in principiu, suntem de acord.
Dar motivul tacerii mele a fost cu totul altul, nu faptul ca nu reuseam sa gasesc ceva de raspuns: postarea acelor intrebari a declansat in mine un proces… „creator” de 10 pagini pe care il voi posta in transe. Tocmai lucram la completarea si corectarea lui. prima parte cred ca o voi posta in aceasta noapte sau maine cel mai tarziu si iti garantez ca va fi… incendiar. 🙂
Dupa aceea, voi incerca sa raspund provocarii intrebarilor tale… 😉
Comentariu de Sorina — martie 21, 2011 @ 00:32 |
Rectificare: „procesul creator” a ajuns la 11 pag; si inca nu sunt sigura ca va ramane la atat… 😉
Comentariu de Sorina — martie 21, 2011 @ 09:55 |
Este adevarat tot ce ati descris…..am trecut prin aceasta experienta…..Cei ce nu cred se vor convinge la momentul potrivit….
Comentariu de daniel — decembrie 16, 2012 @ 14:13 |
Draga Sorina,
Am intarziat putin cu raspunsul la obiectiile tale, deoarece am intrat pe blogul tau ca sa ma documentez de la sursa. Iti respect opiniile pe care le consider sincere. Am insa cate ceva de adaugat la cele afirmate in articol:
– Sotia mea nu a trecut prin moarte clinica, insa in timpul unui lesin banal a avut aceleasi trairi pe care le descriu cei care au trecut prin experienta ta.Daca ne gandim putin la fiziologia organismului uman, mi se pare cat se poate de logic ca atunci cand creierul este despovarat de o parte din responsabilitatile nenumarate pe care le are ( in cazul unui lesin sau al mortii clinice ), el sa simta o eliberare manifestata fie printr-o pace si fericire netraite pana atunci, fie prin senzatia de lumina, strabaterea unui tunel, muzica celesta, glasuri imbietoare, etc. Este vorba doar de o simpla „relaxare” a activitatii creierului, care se manifesta asa cum o descrii tu. In opinia mea, desi moartea este cel mai mare blestem cazut asupra omului, Dumnezeu, in marea Sa mila si dragoste, a facut ca insasi moartea sa fie, din punct de vedere fiziologic, o trecere lina spre nefiinta.
– Blaise Pascal spunea ca „ratiunea este flexibila la orice”, ceea ce inseamna ca omul poate sa creada cu fermitate orice si sa fie convins ca acela este adevarul. Simturile insa ne pot insela amarnic. Ne inseala uneori chiar cand suntem lucizi si avem impresia ca ceea ce vedem este purul adevar. Nu am posibilitatea de a-ti oferi aici cateva iluzii optice care te-ar convinge ca, treaz si lucid fiind, simturile te pot insela. Ce sa mai spunem de situatiile in care un om doarme, cade in lesin sau chiar in moarte clinica ?
– Insa motivul pentru care am serioase rezerve fatza de relatarile de genul acesta este altul si este mult mai profund.Am citit Biblia de mai bine de 20 de ori, urmarind diferite subiecte care m-au interesat. Unul dintre ele este cel legat de natura umana, moarte si starea omului in moarte. Concluzia? Toate religiile pagane si majoritatea confesiunilor crestine au in dogmele lor un mare neadevar si anume acela ca sufletul omului este nemuritor. Este cea mai mare amagire pe care Diavolul a reusit sa o introduca in constiinta oamenilor si in doctrinele bisericilor. Biblia insa ne invata cu totul altceva: odata cu cadera in pacat a primilor nostri parinti, omul a devenit muritor, cu trup si suflet. Ideea ca dupa moarte ramane sufletul nemuritor este de origine platonica ( pagana ) si nu are nimic de=a face cu adevarul biblic. Da, exista o viata de dincolo, dar numai dupa inviere. Eu nu pot acum sa-ti aduc toate argumentele, dar daca te intereseaza, citeste , te rog, seria de articole de la categoria „Teme biblice”/ subcategoria „Lumea tacerii” http://www.loribalogh.ro/category/teme-biblice/dincolo-de-pragul-mormantului/
si mai ales „De ce nu cred” http://www.loribalogh.ro/category/de-ce-nu-cred/
Comentariu de Lori — februarie 20, 2013 @ 00:04 |
Draga Lori,
Subiectul pe care mi l-ai propus spre discutie (din articolul DE CE NU CRED) necesita multe comentarii… Voi incerca sa fac tot ce imi sta in puteri pentru a-ti prezenta si punctul meu de vedere, rezultat atat al experientei personale, cat si a ceea ce a ingaduit Dumnezeu sa inteleg din Biblie (neavand pretentia ca intelegerea mea e litera de lege, ci doar punctul meu de vedere). Ca sa fim mai eficienti si mai clari, voi trata fiecare punct ca pe un subiect de-sine-statator, in masura in care timpul imi va permite si daca voi avea un raspuns la acea obiectie (sunt doar un om si cunosc prea putin din cate as vrea sa cunosc). In acest fel, vom putea dialoga si pe fiecare punct, in parte, fara sa amestecam subiectele transformand aceasta tema intr-un adevarat ghiveci…
Sa ne ajute Dumnezeu sa deslusim aceste lucruri cat mai bine, spre intelegere proprie dar si a altora care vor citi opiniile noastre!
Comentariu de Sorina — februarie 26, 2013 @ 23:45 |
Felul in care ti-ai prezentat prima experienta cu moartea creste chiar si curiozitatea unui sceptic.
Totusi… imi pot explica trairile tale intr-un fel sau altul.
Visul cu piratii e unul banal si comun. Aprofundeaza modul de formare si de prezentare al visului si ai sa intelegi ca visul tau si elementele simbolice din vis sunt stric legate de gandurile pe care le-ai avut inainte de operatie: teama, incertitudine, neincredere, neputinta. Si ele au generat visul. Modul de prezentare este unul aleator ales de creierul tau, de latura subconstienta.
Starea de euforie, exaltarea si lumina sunt elemente cheie pe care le traiesc oamenil in momentul mortii.
Tu ai reusit sa le memorezi si sa ni le povestesti pentru ca ai murit „doar putin”. Neuronii tai nu au fost alterati in acest proces (nu ai trecut de acel prag de asfisiere totala a creierului).
Insa aceste trairi sunt comune si apar pentru ca: atunci and trupul moare trece printr-o stare de tensiune puternica si apoi o relaxare totala (similar orgasmului). In paralel creierul trece si el printr-o scurta perioada de supraactivitate neuronala perioada in care creierul e strabatut de un cumul de impulsuri nervoase care raman in memoria persoanei ca o lumina. Raman in memorie doar daca revine la viata. :}
Alegerea pe care ai facut-o cred ca spune lucruri despre tine. Starea aceea de relaxare e lipsa greutatii corpului, lipsa grijilor si a importantei celorlati, cred ca e vorba de egoism in forma pura.
Cu multi ani in urma am avut o experienta de coma de gradul 2 in urma unui accident (nu moarte clinica).
Nu imi amintesc vise sau lumini. Insa imi amintesc ca, ca si tine, am putut alege daca vreau sa ma intorc in realitate sau vreau sa mor (moartea era ca un pat incalzit sub o plapuma groasa intr-o dimineata geroasa de iarna). Si imi amintesc cum plangeam in mine si cum ma chinuiam sa revin la realitate. Intr-un final am revenit fara mare interventie a doctorilor (perfuzii si grija mamei).
Toate evenimentele senzoriale pot fi explicate de stiinte (bilogie, chimie, fizica ) in mare masura. Si eu am crezut in sentimene si relatii si Dumnezeu. Insa am citit putin critica asupra partii spirituale. E teribila senzatia atunci cand biochimia iti explica in formule cum sa formeaza un sentiment in corpul uman, sau atunci cand psiholgia iti arata etapele luarii unei decizii si cat de previzibili suntem. E hidoasa senzatia sa stii ca totul in univers poate fi descris print-o formula fizica. Insa sunt dovedite si nu te poti impotrivi.
Sumar la ce am scris: Care e legatura dintre experienta ta si Dumnezeu?
Comentariu de Natura Umana — septembrie 9, 2014 @ 18:08 |
Ma bucur ca experienta mea ti-a starnit curiozitatea, caci numai aceasta ne poate da impulsul necesar de a incerca sa aflam raspunsuri!… De altfel… de la asta am plecat si eu, fara sa imi dau prea bine seama (la momentul respectiv) unde ma va conduce acest drum… Cat despre explicatii… mi-au trebuit vreo 22-23 de ani ca sa inteleg pe deplin ce s-a intamplat atunci… dar acum sunt sigura ca am gasit raspunsurile… 🙂
Visul era o manifestare normala pentru o persoana care doarme (eram sub anestezie totala). Am relatat acel vis nu pentru simbolistica lui, ci pentru faptul ca se desfasura in paralel cu “altceva” (cealalta traire). Si tocmai acest paralelism m-a frapat…
Cand m–am trezit din anestezie, habar nu aveam de nimic. Ba, cand o fatuca din salon mi-a spus ce sperietura au tras cu totii cand am murit, m-am uitat foarte urat la ea si i-am reprosat ca ma ia peste picior: “Cum sa fi murit?! Nu ma vezi ca sunt aici, vie?! Ce prostii tot vorbesti acolo?!” pentru ca, la acea vreme, nu credeam ca exista ceva… dupa. A insistat spunandu-mi cat s-au speriat, ca vorbeste serios, cum sa faca asemenea glume… Am acceptat ideea abia dupa ce mi-au confirmat-o si altii; dar, in continuare, nu stiam nimic. Si nici nu aveam habar cum se putea explica asa ceva (desi auzisem de resuscitare, nu aveam nici un fel de cunostinte despre ce poate insemna asta dpdv medical sau spiritual). Amintirile mi le-am recuperat (asemenea unui amnezic) printr-un proces complicat, desfasurat pe durata a cateva luni si initiat de o… intamplare banala… Cand am ajuns sa am clar in minte tot ce s-a intamplat, am simtit un impuls ingrozitor de puternic de a pune totul pe hartie, “ca sa nu se piarda absolut nici un amanunt”. Mi-am spus ca e o prostie si am refuzat sa o fac… dar “nevoia de a scrie” a devenit atat de presanta, incat nu am avut de ales (prefer sa nu dau mai multe amanunte despre asta).
Tu imi dai aceleasi argumente pe care mi le-a mai dat cineva. Si iti voi raspunde si tie (inainte de toate) ca voi inversati ordinea lucrurilor si confundati cauza cu efectul: acele manifestari ale creierului nu determina iluzii pe care le iei drept realitate, ci – datorita faptului ca persoana trece prin anume procese, se declanseaza anumite efecte si in creier. Sa fiu mai clara:
In urma anesteziei, corpul se relaxeaza (asta e si scopul administrarii). Starea corpului e asemanatoare cu aceea din meditatie, cand te detasezi de realitatea inconjuratoare (in ceea ce priveste starea de constienta). Corpul ramane sa isi exercite (asistat sau nu) functiile de baza, astfel incat, la trecerea efectului anesteziei, sa isi poata relua activitatea in intregime.
Din cauza acelei stari de relaxare profunda, sufletul (o sa il numesc asa, desi unii ii zic spirit sau duh de viata sau mai stiu eu cum – ma refer la acea “suflare de viata” mentionata in Biblie, care ne face sa fim “suflete vii”, adica fiinte) primeste informatii ca trupul e pe cale sa isi incheie activitatea si se initiaza desprinderea dintre cele doua componente: tarana (trupul) se va intoarce in tarana spre a re-intra (prin putrezire) in circuitul elementelor in natura iar sufletul se intoarce la Cel din care provine: Dumnezeu. Indiferent ce nume ar purta, cel pe care eu il numesc asa este Sursa (Tatal) din care provine orice e viu si care este responsabil pentru Creatie (astea sunt subiecte ample si nu le pot dezbate tot acum). Acele trairi (vederea luminii, tunelului, inregistrarea amintirilor de pe durata intregii vieti – “filmul vietii” – capacitatea de a gandi) sunt realizate nu prin intermediul corpului fizic (care doarme dus) ci prin altfel de perceptii si au loc ca urmare a transformarilor prin care trece sufletul pentru a ajunge in cealalta stare de existenta… Stiu ca asta e greu de inteles si acceptat, daca nu ai trait acele lucruri, ca sa intelegi ce inseamna asta… dar nu am cum sa spun altfel… Ceea ce face posibile toate aceste lucruri este ceea ce numim “constiinta”, care este si depozitara acestor amintiri pe care le aducem cu noi, la inapoierea in acest plan de existenta (in cazul meu, acest lucru s-a realizat prin defribilare): cand corpul fizic este capabil sa isi reia functiile, daca sufletul nu a apucat sa se desprinda complet, se intoarce si re-intra in tandem formand din nou “un suflet viu” (adica, o fiinta vie). Nu toti oamenii isi amintesc trairile din timpul acestei stari… de multe ori, amintirile raman blocate – probabil ca socul trairii lor e mare, indiferent daca e o experienta placuta sau neplacuta… De altfel, initial, si eu am intampinat aceeasi problema…
Desprinderea celor doua corpuri este fenomenul numit “decorporalizare”. Acesta se poate manifesta si in alte contexte (meditatie, somn natural – posibil si in hipnoza dar nu pot afirma sigur pentru ca nu am studiat acest aspect). Acea senzatie de “translatie” era exact momentul in care se desfasura acest proces. Ceea ce tu descrii “lipsa grijilor si a importantei celorlati, cred ca e vorba de egoism in forma pura” ma face sa zambesc, din multe motive… 🙂 Este o concluzie complet eronata; dar nu ma supar pentru ca tu judeci aceste lucruri doar cu creierul, nu si cu acea “constiinta” care are cu totul alte repere…
Experienta ta te-a lasat mai aproape de aceasta realitate decat de cealalta, de aceea ai reusit sa te intorci singur si nici nu iti amintesti de lumini etc. Probabil ca erai “pe prag”, intre cele doua stari, dar nu ai reusit sa pui nici un varf de deget dincolo pentru ca te-ai impotrivit (dupa chiar spusele tale) in timp ce eu mi-am dorit sa merg mai departe… In asta consta toata diferenta…
Stiintele mentionate de tine pot explica doar lucruri care exista, nu-i asa? Ei, bine, tot aceste stiinte mie mi-au explicat cum se intampla lucrurile… lucruri pe care le-am gasit relatate in Biblie (am avut-o la indemana si am profitat de aceasta ocazie, incercand sa o inteleg), lucrurile traite de mine (si nu ma refer numai la acea experienta, ci la tot ce a urmat… si chiar si la lucruri intamplate in copilarie, pe care acum le percep cu totul altfel)… Dovezile stiintifice nu fac altceva decat sa confirme ca acele lucruri exista si, pe masura ce stiinta evolueaza (sunt inventate noi dispozitive care permit noi descoperiri, sunt demonstrate teoretic iar mai apoi si practic lucruri care erau doar intuite, la un moment dat etc) sunt adeverite lucruri care pareau imposibile/inexistente pana atunci. Gandeste-te la cel mai banal exemplu: Pamantul se invarte in jurul Soarelui, nu invers. Nici macar faptul ca atomul ar fi cea mai elementara constructie, indivizibila, nu mai e de actualitate. Nici teoria relativitatii nu functioneaza la nivel subatomic. De fapt, s-a descoperit ca materia nici nu exista si ca totul este doar o perceptie a instrumentului numit creier! Si tot asa… 😉
Fizica cuantica este cheia. Daca reusesti sa ii “prinzi” principiile de functionare, intelegi ce inseamna lumea numita spirituala, cum se face legatura intre aceasta realitate si cealalta si cum functioneaza aceste lucruri. Asta e secretul! 🙂 De fapt… aceasta realitate si cealalta sunt la fel de reale amandoua… dar fiecare in conditiile ei… 😉
Iti dau un hint: Se spune ca Universul a aparut din… nimic, cu ocazia Big Bang-ului. Dar insusi principiul conservarii energiei, un principiu de baza din fizica, infirma acest lucru. Eu spun ca CEVA-ul a aparut nu din NIMIC, ci din NEVAZUT, din NEPERCEPUT (pentru organele noastre de simt si chiar pentru instrumentele moderne, inca)… Nevazut care este tot mai pomenit de fizica zilelor noastre, desi inca nu poate fi studiat cu mijloacele actuale ale stiintei. Dar el exista.
“E teribila senzatia atunci cand biochimia iti explica in formule cum se formeaza un sentiment in corpul uman” – Eu cred ca sentimentele nu se formeaza ca urmare a unui proces chimic, ci sentimentul (determinat de gandire) determina anumite reactii chimice… din nou, e vorba de cauza si efect… Pe de alta parte, ar trebui nu sa te sperie, ci sa te incante ideea de a-ti putea controla starea corpului, mintii si sufletului, ca poti influenta realitatea din jurul tau si ca iti poti controla (in mare masura) viitorul… Eu am invatat sa folosesc (detul de bine) aceste lucruri si efectele sunt incredibile… 🙂
“E hidoasa senzatia sa stii ca totul in univers poate fi descris print-o formula fizica. Insa sunt dovedite si nu te poti impotrivi.” – Dimpotriva: faptul ca universul (lumea materiala) este guvernat de legi atat de precise si “de finete” mie imi da un sentiment extraordinar de siguranta. Pentru ca, odata ce intelegi cum functioneaza aceste legi (fara a fi nu stiu ce mare cercetator in fizica sau matematica sau astronomie etc) iti dai seama ca nimic nu este la intamplare, ca Haosul initial nu avea cum sa “nasca” atata ordine (din nou, principiile fizicii afirma ca orice sistem tinde catre dezorganizare nu catre organizare – si, din nou, fizicienii se contrazic singuri dar “uita” de acest mic impediment). De aceea, pana si Einstein (si multi alti oameni de stiinta) au ajuns la concluzia ca este imperios necesar sa acceptam existenta unei Forte care sa guverneze (prin ordine) Creatia (adica, lumea materiala – si celelalte planuri de existenta, adaug eu) pentru ca altfel nu se poate explica gradul incredibil de organizare si functionare. Si iata cum stiinta dovedeste existenta a CEVA care este, de fapt, CINEVA care sa fi “stabilit” legile… Si, desi am fi tentati sa spunem CEVA (pentru ca noi, oamenii, vorbim despre CINEVA numai daca este om), vom spune CINEVA pentru ca acest CEVA are capacitate de gandire, simtire, luare de decizii, creatie, planificare etc – caracteristice unei persoane, nu unui obiect… un CEVA viu dar nu in sensul de “traitor al unei vieti” – caci aceasta notiune presupune desfasurarea in TIMP a unor procese (ori, timpul este o coordonata creata special pentru lumea materiala), ci in permanenta transformare… E cam greu de transpus in cuvinte aceasta transformare… ma voi opri aici, deocamdata…
Eeeiii… iar partea interesanta abia de acum incolo ar incepe… dar asta probabil o vom discuta in particular, caci sunt lucruri pentru care multi oameni inca nu sunt pregatiti sa le primeasca si nu le pot discuta in public (blogul meu fiind un spatiu deschis tuturor)… 😉
“Care e legatura dintre experienta ta si Dumnezeu? ” – Sper ca ti-am raspuns la intrebare… Daca nu… vei afla raspunsul, in timp… 🙂
Comentariu de Sorina — septembrie 10, 2014 @ 10:39 |
Nu imi place atunci cand se incearca explicarea spiritualitatii ,sau a tot ce e opus lumii finite, prin legile fizicii cuantice. Fizica cuantica este mult mai complexa decat fizica newtoniana, motiv pentru care fizica cuantica face supozitii. Fizicienii nu au deslusit totul. Einstein a murit examinand aceasta latura a fizicii.
Biblia, mai mult decat fizica cuantica, este vaga. Acolo nu scrie nimic concret.Povestirle sunt atat de vag redate incat poti interpreta acea carte in functie de asteptarile tale referitoare la acea carte. Mie mi se pare ca Biblia indeplineste astepatarile celui care o citeste intarindui convingerea in ceea ce creadea anterior. E puerila.
Referitor la sentimente: sunt biochimice. Sunt generate de creier ca reactie la mediul exterior.
Nu exista suflet ca un nor de fum care ne paraseste in momentul mortii.
Corpul moare atunci cand creierul sau orice alt organ este alterat iremediabil. Toate cunostintele noastre raman blocate in creier si putrezesc odata cu el ca un memory stick care rugineste daca e bagat in apa.
Oserv ca esti axata pe spiritualitate dar suntem construiti, din pacate, doar ca un altfel de roboti, cu autonomie.
Comentariu de Natura Umana — septembrie 10, 2014 @ 17:34
Imi pare rau ca trebuie sa iti spun tocmai eu asta, dar legile dupa care functioneaza acest univers (micro- sau macroscopic) nu tin cont de ceea ce ne place noua sau nu. Ele se aplica… si atat. Fizica cuantica este atat de greu de descifrat tocmai pentru ca inca nu exista dispozitivele necesare; asta nu inseamna, insa, ca nu sunt valabile lucrurile care deja au fost dovedite! Deja se lucreaza la asta (cuantica) de pe vremea cand inca traia Einstein… care, by the way, daca nu ma insel, nu voia/putea sa o accepte pentru ca ii infirma teoria relativitatii. Si, tot daca nu ma insel, se pare ca teoria relativitatii s-a dovedit corecta la nivel macro, in timp ce cuantica e responsabila de nivelul micro. Sa ne amintim ca toate descoperirile stiintifice au fost, la inceput, intuite sau reiesite din calcule iar dovezile concrete au venit pe masura ce mijloacele de cercetare au avansat. Cat despre cuantica, rezultate exista deja, desi inca se bajbaie in intelegerea ei. Iar unul dintre motive este ca persoana care efectueaza studiul poate influenta rezultatul.
Biblia nu este vaga decat pentru cine nu vrea sa vada cu adevarat (sa vrea “cu toata inima” – este expresia folosita in Biblie). Tu, ca si in cazul experientei despre care vorbeai, refuzi sa mergi mai departe. De aceea nu poti afla mai multe. Eu AM DECIS (prin execitarea liberului arbitru) ca vreau sa inteleg. Am avut mintea deschisa si am cercetat multe surse (inclusiv stiintifice), am coroborat, analizat si verificat informatii pentru a putea ajunge la rezultate. Pe care mai apoi le-am verificat in practica (atat cat a fost posibil). Pana acum, am obtinut rezultatele preconizate, dovada ca am inteles corect modul de functionare. Nu afirm ca am inteles totul, ci doar ca am inteles suficient cat sa imi dau seama de importanta acestor lucruri si sa le pot folosi corect, in scopuri corecte.
Biblia este ca o carte codata. In momentul in care ai codul de descifrare, totul capata un alt sens. Sunt informatii care trebuie luate exact asa cum sunt dar sunt si informatii la care nu au acces aceia care nu au atins (inca) un anume nivel la care sa poata primi acele informatii. Si e bine sa fie asa pentru ca, asemenea oricarui lucru important, ele pot fi utilizate spre a face rau. Si nu in acest scop ne-au fost facute cunoscute.
Cat despre asteptari… eu am plecat in aceste cautari fara nici un fel de asteptari. Nu aveam nici o baza spirituala (nu imi pasase, pana atunci, daca Dumnezeu exista sau nu – El era cu treaba Lui, eu cu a mea) si nici nu aveam vreun doctorat in stiinta. Nu avusesem nici o treaba cu biserica. Am plecat, pur si simplu, de la zero. Stiam doar ca mi s-au intamplat niste lucruri si am vrut sa aflu ce anume si de ce. Fara prejudecati, fara bariere de nici un fel. Am vrut doar adevarul. In acest moment, explicatiile mele se potrivesc perfect atat cu felul in care inteleg informatiile Bibliei, cat si cu descoperirile (cate sunt pana la aceasta ora) stiintifice. Si exista oameni de stiinta (contestati, desigur, deoarece explicatiile lor lovesc puternic in industrii care controleaza, practic, omenirea) care au reusit sa explice aceste lucruri pana in amanunte deosebit de fine. Iar acele informatii mi-au confirmat (iar si iar) ceea ce stiam. Asa ca… eu am siguranta lucrurilor pe care le cred pentru ca mi-a fost confirmata si teoretic, si practic. Iar aceste lucruri au dat roade atat in viata mea, cat si in a altora (ca sa nu crezi ca e vorba, cumva, despre vreo autosugestie sau ceva similar).
Sentimentele nu sunt biochimice, ci determina manifestari biochimice. De aceea se tot vorbeste despre gandirea pozitiva (de ex.), pentru ca felul in care gandim si simtim determina procesele bio-chimice care ne guverneaza functionarea organismului. Cu efectele aferente. Duse pana la schimbarea ADN-ului sau vindecarea (inexplicabila, dpdv medical!) a cancerului (ma refer numai la el pentru ca este boala secolului datorita conditiilor in care traim).
Afirmi ca nu exista suflet ca un nor de fum (desi nu ai verificat asta niciodata) in timp ce eu iti spun ca exista ceva (chiar daca nu poate fi vazut cu ochii biologici) care se desprinde de acest trup la momentul mortii biologice (lucru pe care eu l-am trait). Sunt cercetari facute pe aceasta tema, gasesti o gramada de filme pe net… cercetari care nu au reusit, de exemplu, sa explice cum e posibil ca un orb din nastere sa povesteasca tot ce a vazut (!) ca s-a intamplat (in sala de operatie sau in alte locuri) in timp ce era in moarte clinica ori ce exista pe acoperisul spitalului respectiv. Iar relatarile sunt numeroase. Si multe altele… nu pot pomeni aici tot ce am descoperit in ultimii ani, in care am cercetat aceste probleme cu mult interes…
Cand va sosi vremea sa parasesti si tu aceasta lume, vei putea constata personal ca memoria (chiar si ceea ce nu stiai ca mai stii, lucruri gestionate de subconstient) te va insoti… e acel “film al vietii”…
“Observ ca esti axata pe spiritualitate dar suntem construiti, din pacate, doar ca un altfel de roboti, cu autonomie.” – Uite, iarasi incurci cauza si efectul: robotii au fost facuti dupa modelul uman, incercand sa il copieze… 🙂 Totusi, niciodata un robot nu va putea fi asemenea unui om: va avea o capacitate limitata de a face tot felul de lucruri pentru ca va cunoaste si utiliza doar informatia furnizata de om… si nu va fi capabil niciodata de sentimente, discernamant, capacitatea de a crea arta etc. Da, sunt de acord cu tine daca vrei sa comparam organismul uman cu acela al unui robot, in sensul ca suntem compusi din “subansamble” care contin “piese componente” (am inceput deja sa producem chiar “piese de schimb” ca sa le inlocuim pe cele defecte).
Cat despre axarea pe spiritualitate… asta o declari tu. Eu am afirmat ca, pentru mine, stiinta si credinta/spiritualitatea sunt la fel de importante pentru ca stiinta ma ajuta sa inteleg si imi confirma realitatea spirituala (care este, totusi, o realitate) iar spiritualitatea ma ajuta sa intuiesc si sa inteleg stiinta. Si, pana acum, au conlucrat atat de bine, incat m-au adus la concluziile de acum… 🙂
Iarta-ma, trebuie sa iti spun (si) asta:
Se spune ca credinta inseamna sa crezi chiar in lucrurile pe care nu le poti verifica (adica, exact opusul stiintei). Presupun ca eu ma inrudesc, pe undeva, cu Toma necredinciosul, pentru ca eu am avut nevoie de multe dovezi pana sa cred in ceea ce cred (iar unele aspecte inca sunt in stare de verificare, asta neinsemnand ca voi afla raspunsuri la ele, neaparat). Dar acum sunt sigura de acele lucruri. Si nu am luat de bun ce au spus unii sau altii ca ar crede ei ca inseamna realitatea spirituala, ci am vrut sa aflu (personal) adevarul. De aceea nu am pornit cu prejudecati. Dar te invidiez pentru ca tu esti mai credincios decat mine! Tu crezi doar in ceea ce iti ofera stiinta (desi recunosti ca e imperfecta, inca, in unele privinte) si nu verifici ceea ce iti ofera ea… ceea ce e dovada de mare credinta! Nu in Dumnezeu, e adevarat, ci in alt zeu: Stiinta.
Imi cer iertare! Se pare ca am inteles gresit ca vrei sa afli adevarul… tu deja crezi ca detii adevarul si nu vrei sa il verifici… Dar eu imi asum permanent acest risc (sa descopar, la un moment dat, ca m-am inselat)…
Ca sa vezi! Nu cred in coincidente… de aceea ma uimesc de faptul ca, tocmai azi, am descoperit aceasta conferinta a prof. Dulcan (prof. dr. neurolog, psihiatru, cercetator stiintific, general de armata)… 🙂 Ti-o recomand, asa cum iti recomand tot ce vei mai gasi (scris ori vorbit) pe net, sub semnatura lui!
Imi permit sa iti mai fac cateva sugestii:
http://www.formula-as.ro/2013/1067/lumea-romaneasca-24/dumitru-constantin-dulcan-viata-noastra-pe-pamant-este-doar-o-mica-parte-din-ceea-ce-avem-de-trait-16364
http://medicaacademica.ro/2014/03/12/prof-dumitru-constantin-dulcan-neurolog-existenta-noastra-nu-se-limiteaza-la-universul-fizic/
http://dincolo-de-limite.blogspot.ro/2014/03/interviu-cu-dumitru-constantin-dulcan.html
http://portal.tfm.ro/dumitru-constantin-dulcan-iisus-are-cea-mai-perfecta-acoperire-stiintifica/
Comentariu de Sorina — septembrie 11, 2014 @ 15:38
Felul in care ai interpretat tu vorbele mele (inteleg asta dupa raspunsuri) nu este la similar cu sensul pe care am vrut eu sa il capete.
Insa nu te acuz.
Am observat ca: E dificila comunicarea, chiar si fata-n fata.De multe ori, am observat ca a fost vina mea.
Aversiunea mea fata de religie si credinta religioasa deriva din faptull ca am fost credincios si „cand m-am facut mare” am inteles cat de cretin am fost crezand in Dumnezeul barbos, Iisus de pe Cruce si toate povestile de Biblie.
Daca separam spiritualitatea de religie:
Probabil ca sunt pe langa latura spirituala a umanitatii si e un handicap insa sunt sigur ca e bine sa fii indiferent religiei, Bibliei, bisericii.
Iti urez ca gasesti ce cauti.
Daca imi mai raspunzi te rog : rezuma caci vorbesti cu un barbat.
Comentariu de Natura Umana — septembrie 12, 2014 @ 14:35
(Astept sa ma opresc din ras ca sa iti pot raspunde… incheierea a fost super… 😀 )
Bine, o sa te iert ca esti barbat: nimeni nu e perfect! 😉 De altfel, nu mi-ai spus nici o noutate: stiam cui ma adresez… 🙂
Iarta-ma ca raspund atat de detaliat (si daca, prin asta, te-am obosit/plictisit; nu asta mi-a fost intentia!), incerc sa ma fac inteleasa cat mai aproape de ce vreau sa transmit! (Precum vezi, nu esti singurul neinteles – desi eu sunt femeie 😉 )
Sa nu ma intelegi gresit (iarasi): nici eu nu cred in vreo figur(in)a barboasa… Eu cred in ceva atat de frumos, mare si puternic, cat mintea omeneasca nu isi poate inchipui. Am gasit deja ce cautam si nu pot spune ca mi-a depasit asteptarile, pentru ca nu aveam cum sa ma astept la asa ceva…
Nu te judec pentru (ne)credinta ta si nici nu tin mortis sa te conving de ceva anume. Dar eu sunt atat de entuziasmata de ceea ce am aflat, incat asa vrea sa impart cu toata lumea aceasta bucurie… 🙂 Iar tu ai intelectul (chiar daca nu si deschiderea) necesar sa porti o discutie la un inalt nivel… drept pentru care, indiferent de credintele tale, imi face placere aceasta discutie…
Uite, am mai gasit azi doua link-uri care te pot ajuta cu informatii/explicatii stiintifice. Iti dau aici doar unul deoarece pe celalalt il voi posta separat… Chiar cred ca merita sa investesti niste timp, urmarindu-le (pana la capat)!… Sa iti fie de folos! 🙂
PS: Atata timp cat vei interesat de raspunsurile mele, iti voi raspunde… 🙂
Comentariu de Sorina — septembrie 12, 2014 @ 21:41
Am citit si nu m-am minunat deloc de ceea ce ti s-a intamplat.Am trecut prin 2 astfel de experiente ca si tine:(In urma cu 14 ani prima oara,cand „am ales”sa mai raman aici,pentru ca ma preocupa foarte tare viitorul si cresterea copilului si a doua….in urma cu 6 zile când mi-am pierdut cunostinta pentru 4 minute.Din nou,cu greu,foarte greu…am ales sa raman,deoarece subconstientul meu auzea baiatul care striga…”Nu muri mama,te rog,nu pot sa traiesc fara tine!Deschide ochii,mama!Respira,mama!!”:(Dar atata pace ce aveam si asa ce imi placea starea in care eram!!!!!Trebuie sa treci prin asa ceva ca sa crezi ca e posibil.Pe mine aceste experiente m-au schimbat.In bine:)
Comentariu de Carmen — aprilie 25, 2015 @ 10:37 |
Toti cei care au trecut prin asemenea experiente si isi amintesc acele momente sunt foarte marcati… intreaga lor fiinta/existenta este schimbata, in bine… iar ei, mai apoi, la randu-le, ii ajuta si pe altii sa isi schimbe vietile… 🙂
Ma bucur de cunostinta… si, daca este posibil, mi-as dori sa aflu si eu cate ceva despre experienta ta!… 🙂
Comentariu de Sorina — aprilie 25, 2015 @ 12:12 |
Moartea clinica este o stare in care putem invata multe lucruri nestiute din aceasta lume!
Comentariu de rast — mai 18, 2015 @ 06:27 |
DRAGA SORINA:m-a impresionat marturisirea ta si am pregatit acest studiu cu tot ce am gasit relevant la subiect in Cuvintul lui Dumnezeu.
STAREA OMULUI LA MOARTE asa cum o inteleg eu:
*** Luca 12:20: „Dar Dumnezeu i-a zis: om fără minte, în noaptea aceasta, ţi se va cere sufletul. Ale cui vor fi lucrurile pe care le-ai strâns?” Din text, reiese că bogatul cu comportament nebun a ales in viata aceasta îmbogăţirea materiala şi a neglijat viata spirituala / relatia personala cu Dumnezeu, iar in noaptea aceea i-a sosit ceasul si Dumnezeu îi cere sufletul; deci omul avea un suflet de care va da socoateala. Dumnezeu ii sugereaza ca la moarte va pierde tot ce-a agonisit/ toate bunurile materiale.
*** Fapte 20:9,10: „însă cineva, un tânăr cu nume Eutihos, şezând pe fereastră, copleşit de un somn adânc; Pavel discutând îndelung, fiind doborât de somn, a căzut jos de la etajul al treilea, şi a fost ridicat mort. Dar Pavel, coborând, s-a aplecat asupra lui, şi îmbrăţişându-l, a zis: Nu vă tulburaţi, pentru că sufletul lui este în el.” O exprimare ciudată, dacă Pavel ar fi crezut în anihilarea sufletului, sau că sufletul este doar suflarea de viata el nu ar fi putut afirma: „sufletul lui este în el.” Însă Pavel fiind evreu cu multa carte credea că sufletul la moarte, nu mai este în om, adică pleacă, de aceea el compara moartea cu o mutare sau plecare (vezi v.29). În cazul lui Eutihos acesta a fost înviat de Dumnezeu prin Pavel, care a cerut ca moartea să nu se instaleze in baiat şi ca sufletul să nu plece din baiat, de aceea el a spus: „Nu vă tulburaţi, pentru că sufletul lui este în el…(nu l-a parasit).” (vezi şi 2Regi 4:32-35).
*** Luca 8:54,55: „Dar el a luat-o de mână şi a chemat-o, zicând: Fetiţo, scoală-te! Spiritul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat…” Observăm în acest text, că spiritul fetiţei lui Iair s-a întors în ea, şi ea a înviat. Deci e clar că spiritul fetiţei a ieşit în mod literal din ea la moarte, şi se refere nu doar la suflarea de viaţă, ci implicit la chiar spiritul ei, adică fiinţa ei dar în formă spirituală, căci dacă înapoi în ea ar fi intrat doar suflare de viata, atunci ea ar fi primit o viaţă fără personalitatea dinainte, specifică fetiţei.
Ce este suflarea (spiritul) de viaţă, şi ce se întâmplă cu ea la moartea omului?
Suflarea de viaţă, este un spirit ce vine de la Dumnezeu (Iov 33:4; Psalmul 104:29,30) o manifestare a Spiritului Sfânt care dă viaţă omului, şi rămâne ca susţinător al vieţii în om până la moartea acestuia (Daniel 5:23; Iov 12:10; 34:13-15).
În Biblie textele unde cuvântul spirit se referă la suflarea (spiritul) de viaţă ce vine de la Dumnezeu sunt: Geneza 6:3; Iov 10:12; 12:10; 27:3; 33:4; 34:14; Psalmul 31:5; 104:29,30; 135:17; 146:4; Ecleziast 3:19,21; 8:8; 12:7; Ieremia 10:14; 51:17; Matei 27:50; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59; Iacob 2.26; Apocalipsa 11:11.
Oare suflarea de viaţă să fie doar aerul din plămâni?
Anihilistii susţin că suflarea de viaţă care a fost pusă în Adam, a fost doar aerul care a pus în mişcare plămânii, inima şi circulaţia sangelui din Adam. Ei spun că această suflare nu este o entitate conştientă, deoarece, dacă ar fi, conştienţa omului ar fi stat in nări. Vezi Gen. 2:7; 7:22; Isaia 2:22. Scriitorii biblici evrei insa, legau ideea de moarte cu cea de înălţare a duhului. Orice cititor al Bibliei va fi desigur familiarizat cu folosirea termenului „a-şi da duhul” în sensul de a muri. Aşadar „a-şi da duhul”, vrea să spună eliberarea aerului inhalat în plămâni. Poporul evreu era obişnuit cu acest limbaj in religie. Se spunea de exemplu despre o persoană care s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit, astfel: „boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el” – 1 Regi 17: 17. Poporul înţelege că suflarea expirată de om la moarte, era retrasă de Dumnezeu, conform cu pasajele: Iov 34:14-15; Psalmul 104:29; Eclesiastul I2:17. În această concepţie muribundul, la eliberarea ultimei respiraţii, cerea lui Dumnezeu să primească suflarea sa. Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu” (Fapte 7:59). Şi Domnul Hristos, murind pe crucea de la Calvar, a exclamat: „Tată, în mâini1e Tale Îmi încredinţez duhul. Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul” (Luca 23:46).
Este interesant că în multe texte, suflarea de viaţă este prezentată nu doar ca dând viaţă din punct de vedere fizic, ci dând şi pricepere (Iov 26:4; 32:8) lumină intelectuală (Proverbe 20:27). Cu alte cuvinte omul nu ar avea capacitate intelectuală fără suflarea de viaţă, care este o manifestare a Spiritului Sfânt. Astfel cu siguranţă, suflarea (spiritul) de viaţă, nu a pornit doar respiraţia omului ci, a adus viaţă în întreaga fiinţă şi în toate celulele şi organele corpului, inclusiv în creier.
Este adevărat că „aţi da spiitul”, inseamna si a expira, după cum reiese în mod clar din Luca 23:46: „Şi strigând cu voce mare, Iisus a zis: Tată! În mâinile Tale pun Spiritul Meu. Iar zicând acestea, a expirat.”
Dar de ce acest lucru? Deoarece sufletul sau spiritul persoanei iese din trup, prin sau o dată cu ultima expiraţie, împreună cu aerul din plămâni [vezi: Fapte 5:5,10:12:23 „şi-a dat sufletul”, se explică: a exsuflat (în greacă: exsepsizen)]; căci nu ne putem închipui ca Spiritul care a revenit înapoi în cel înviat să fie exact acelaşi aer care s-a dat la ultima expiraţie (comp. cu Luca 8:55). Putem să suflăm mult aer în plămânii unui mort că tot nu îl înviem, de ce? Deoarece suflarea de viaţă chiar dacă este asociată cu aerul, este mai mult decât un curent de aer, este viaţa din Dumnezeu
Ce credeau iudeii din timpul Mântuitorului despre omul în moarte? Este confirmat de Josephus Flavius, istoricul iudeu care i-a cunoscut pe apostoli, a trait si descries evenimente din vremea lor si scria în Discursul lui Josephus către greci, cu privire la Hades („Opere”, pag. 1902, ediţia lui John Whiston):
„Cât despre Hades, în care sunt reţinute sufletele drepţilor şi ale nedrepţilor, este necesar să vorbim acum despre el. Hadesul este un loc în lume… o regiune sub pământeană, în care lumina din această lume nu luminează… astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie în ea întuneric veşnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puşi ca paznici pentru ei şi le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul şi purtarea fiecăruia.
În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat şi care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentinţă dreaptă va fi pronunţată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepţi şi cei care au fost neascultători faţă de Dumnezeu şi au dat slavă idolilor, ca unui Dumnezeu, vor fi condamnaţi la pedeapsa veşnică, cel drept va primi o împărăţie ne-stricăcioasă, care niciodată nu va trece. Cei drepţi, într-adevăr, sunt ţinuţi în Hades acum, dar nu în acelaşi loc în care sunt ţinuţi cei nelegiuiţi.
Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oştire prin care cei care trec sunt conduşi în jos de îngerii numiţi peste suflete. Dar nu toţi merg pe aceeaşi cale, ci cei drepţi sunt conduşi spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiţi peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepţi au locuit de la începutul lumii. Aici ei nu sunt confruntaţi cu nevoi, ci se bucură veşnic de priveliştea lucrurilor bune pe care le văd şi se veselesc în aşteptarea acelor noi bucurii care vor fi deosebite pentru fiecare din ei, preţuind acele locuri care le întrec pe cele care le avem aici.
Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător şi nu sunt acolo nici un fel de plante cu spini, ci numai feţele părinţilor biblici şi ale celor drepţi, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în timp ce aşteaptă acea odihnă şi viaţă veşnică din ceruri, care urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim ’Sânul lui Avraam’.
Cât despre cei nelegiuiţi, ei sunt traşi cu forţa în partea stângă de către îngeri numiţi pentru pedepsire, ne-mai mergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duşi înăuntru prin violenţă; la care sunt trimişi îngeri numiţi peste ei ca să-i mustre şi să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puşi peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuşi. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui şi stau întru totul chiar în aburul fierbinte; iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil şi extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinşi de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare şi prin aceasta sunt pedepsiţi. Dar mai mult, văzând locul părinţilor(patriarhilor biblici) şi al celor drepţi, chiar prin aceasta ei sunt mai mult pedepsiţi. Un haos adânc şi mare este însă între ei, aşa fel ca un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei, şi nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneţ şi ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”
E uimitoare descrierea lui Josephus asupra hadesului (iadului) sau sheolului, el descrie cu lux de amânunte situaţia celor morţi şi face o distincţie clară între pedeapsa de după judecată, lacul de foc, şi cea temporară de după moarte.
Astfel, Domnul Isus spunând această naraţiune, consemnată de Luca sub inspiraţie confirmă concepţia evreilor, El nu respinge tradiţia şi crezul lor. Dacă Isus ar fi fost împotriva unui astfel de crez, sau tradiţie, de ce nu a condamnat-o? De ce a mai prezentat un astfel de caz? Lui Isus nu i-a fost teamă să devină ne-popular pentru condamnarea tradiţiilor omeneşti şi nu i-a fost frică nici de moarte. Dacă Isus susţinea contrariul, El ar fi demascat o astfel de doctrină, dar El face ceva diferit, El chiar se foloseşte de această doctrină ca să-i avertizeze pe farisei care erau iubitori de bani (Luca 16:13,14), cu alte cuvinte, mesajul transmis de Isus, era: şi voi veţi ajunge unde a ajuns bogatul.
Având în vedere că Isus nu a condamnat un astfel de crez, ba chiar El personal l-a prezentat descriind acest caz al lui Lazăr şi al bogatului, cazuri reale de viaţă după moarte, nu putem trage decât concluzia, că Isus a susţinut, a promovat şi crezut în viaţa după moarte.
Iar în ce priveşte, obiecţia: Cât de mare trebuie să fie sânul lui Avraam ca să poată încăpea în el toţi cei care merg în rai? Să nu uităm că această istorie a lui Lazăr şi bogatul dată ca exemplu era dată în cadrul unei naţiuni care avea deja o concepţie despre expresia „sânul lui Avraam”. Evreii care au auzit parabola au înţeles imediat că Isus vorbea aici de un compartiment din sheol, deoarece evreii credeau că „sânul lui Avraam” este denumirea locului fericit unde merg sfinţii la moarte, adică în camera destinată drepţilor.
E clar, după moarte, evreii credeau că mergeau în „ceata strămoşilor” unde îi va „întâmpina patriarhii Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi părinţii natiunii”.
Întrebare pentru cei ce susţin anihilarea sufletului: Când va fi „vai” de bogaţi, când vor flămânzi, plânge, tângui ei? Dacă nu există viaţă după moarte, sau dacă la judecata finală, vor muri instantaneu ca pedeapsă? (vezi şi Romani 2:6-9).
În concluzie: Sufletul poate însemna persoana, fie în timpul vieţii, fie după moarte (fără trup). De aceea, Domnul Isus, atât în Evanghelii, cât şi în Apocalipsa6:9-11 si 20:4, prezintă un suflet după moarte, tot la fel credeau Pavel şi apostolii si toti evreii de atunci si de acum si multi crestini.
Multa sanatate si pace sufleteasca,
Anna
Comentariu de anna — septembrie 11, 2015 @ 22:15 |
Draga Sorina m-am gindit ca ar fi bine sa adaug si interpretarea mea(pe care eu o cred/la care eu ader/cand spun „a mea” nu inseamna ca eu le produc ci doar ca eu le cred asa cum ne-au fost ele incredintate) legata deTILHARUL POCAIT descris in Luca 23:42,43: „Şi zicea: Isuse, aminteşte-Ţi de mine când ai să vii în Regatul Tău! Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi zic: Astăzi vei fi cu Mine în paradis.”
În primul rând, în această promisiune faţă de tilhar, nu e vorba de paradisul ceresc, cum gresit se interpreteaza. Asta e clar, deoarece suntem inca in Dispensatiunea Legii Vechiului Testament si tilharul nu era născut din nou (Ioan 3:3-6); şi nu era deschisă şi inaugurată calea spre cer, care a fost deschisă la moartea Lui Isus şi inaugurată la înălţarea Lui la cer (Evrei 6:18-20; 10:19,20) cand intram in noua Dispensatiune a harului prezentata in Noul Testament.
Astfel aici e vorba desigur despre modul cum toti evreii din vechime au fost invatati si credeau in viata dupa moarte si astfel tilharul si Domnul Isus fiind din aceiasi cultura aveau limbaj comun religios, cunosteau/stiau/intelegeau la fel si anume ca cei salvati la moarte se duc in paradisul din partea de sheol (locuinţa morţilor) pe care Biblia îl descrie ca un loc al mângâierii (Luca 16:25,26), numit “sinul lui Avraam” în el au ajuns şi patriarhii şi toti credincioşii din V.T. dar ei Nu au ajuns în patria cerească, în Noul Ierusalim (vezi Evrei 11:10,13-16, 39,40). Astfel pentru cei drepti din VT ajungeau în această parte de sheol sau hades, nu era necesara nici naşterea din nou, căci aici se ajungea pe baza dreptăţii vechiului legământ, iar faptul că tâlharul s-a pocăit, aceasta a făcut ca Isus să-i promită că astăzi El va fi cu tâlharul în paradisul din sheol. Sheolul este în inima pământului, sufletul lui Isus a fost acolo cu tâlharul în timpul cât a fost în mormânt (Fapte 2:26, 27).
Prin urmare, Domnul Isus i-a promis tilharului ca merge în „sânul lui Avraam”, în locul unde va fi „mângâiat” (Luca 16:22,25), în „paradis” chiar în aceea zi ca suflet. Conform cu învăţătura lui Isus valabila in Dispensatiunea Legii, sufletul omului mergea la moarte fie în locuinţa morţilor în chinuri, fie în „sânul lui Avraam” numit si paradisul din sheol. De fapt Isus a spus clar: „nimeni nu s-a suit in cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul Omului, care este in Cer” (Ioan 3:13). Dumnezeu este Cel ce s-a pogorit din cer in trupul lui Isus Christos, nimeni nu s-a suit în cer dintre oameni inaintea lui Christos.
Ma gindesc ca nu supar pe nimeni aducind la lumina invataturi vechi dintr-o cultura si un popor creat de Dumnezeu tocmai cu scopul de a fi depozitarul tezaurul Sau pe care Dumnezeu l-a dorit distribuit de-a lungul vremii tuturor celor dornici de-al cunoaste insa apostaziile si desele inrobiri prin care a trecut poporul evreu precum si formarea religilor noi potrivnice a deprivat credinciosii sinceri de cunoasterea Adevarului Biblic asa cum ne-a fost dat.
Cu toata dragoste pentru Adevarul Sfint,
Anna
Comentariu de anna — septembrie 12, 2015 @ 19:23 |
Draga Anna, la subiectul asta vedem lucrurile diferit, intr-o oarecare masura. Ma refer la „locul intalnirii”, daca il pot numi asa. Destinatia in care mergem dupa moarte (cel putin, ceea ce am inteles eu prin prisma propriei experiente si prin intelegerea dobandita ulterior referitor la acest lucru) nu are nimic de-a face cu lumea materiala. Biblia este plina de metafore menite sa ne usureze perceperea, intelegerea si acceptarea unor informatii, usurinta venind din comparatia (in mintea noastra) a unor lucruri familiare. De aceea folosea si Isus pildele, in care tot spunea: „Imparatia este ca…” (de exemplu). Eu cred ca Sheol, Hades, Purgatoriu sau altele asemenea sunt incercari diferite de a numi acelasi lucru: un „spatiu nematerial” in care ajungem dupa moarte si unde „asteptam” cele ce se vor petrece dupa ajungerea noastra in acea stare. Ma rog… totul e relativ in aceste exprimari, avand in vedere dificultatea intampinata si de personajele Bibliei in a relata despre lucrurile din acea alta forma de existenta…
Desigur, fiecare vede lucrurile in felul lui. Ar fi chiar ciudat sa gandim toti absolut in acelasi fel… ar insemna ca toate creierele noastre au inregistrat exact aceleasi informatii pe care le redau in mod identic… iar eu numesc asta „spalare de creier”… Asadar, exprima-ti parerile personale, fara teama, cu atat mai mult cu cat modul in care o faci este extrem de detaliat si… corect gramatical! 🙂 Doar din confruntarea ideilor noastre avem o sansa de a descoperi Adevarul…
Comentariu de Sorina — septembrie 28, 2015 @ 13:33
Anna, draga… m-ai coplesit cu raspunsul asta! Este muncit, nu gluma! Toata aprecierea si tot respectul pentru acest efort! Fie-ne de ajutor, tuturor cititorilor!
Comentariu de Sorina — septembrie 28, 2015 @ 12:49 |
Draga Sorina, pentru o elucidare completa a temei, mi-am propus sa aduc lumina in viziunea Scripturii legat de Viata dupa moarte in Dispensatiunea Harului care ne da multe incurajari:
În 2Corinteni 4:16-5:10 se explică:”De aceea, nu ne descurajăm; ci, dacă omul nostru din afară se strică, însă omul nostru dinăuntru este reînnoit zi de zi. Pentru că, uşurinţa de o clipă a necazului nostru lucrează pentru noi o greutate eternă tot mai mare de glorie; noi neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute; pentru că, cele văzute sunt vremelnice, dar cele nevăzute sunt eterne. Pentru că ştim că, dacă are să fie desfiinţată casa pământescă a cortului nostru,(adica trupul fizic) avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu, o casă eternă, nefăcută de mâini.”
În aceste versete Pavel arată că moartea nu aduce inexistenţă, anihilare ci, omul continuă să existe „afară din trup” departe de casă, de cortul trupului fizic, însă acasă la Domnul, adică în locuinţa cerească. Caci in Dispensatiunea Harului in care traim, Isus a pregatit celor salvati un loc cu El in Imparatia Sa.
Ioan 14:1. Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine.
2. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc, ca acolo unde ma duc Eu, sa fiti si voi cu mine…
Ioan 5:24. Adevarat, adevarat va spun ca cine asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si Nu Vine la Judecata, ci a trecut din moarte la viata.
Ioan 11: 25. Isus i-a zis: „Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, Va Trai.
26. Si oricine traieste si crede in Mine Nu Va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?”
Ioan 17:3 Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
Ioan 6:40 Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi.”
Rezultatele cautarii “viata vesnica“ sunt gasite in cel putin 42 de versete, eu am citat doar citeva. Revenind la problema vieţii după moarte in Dispensatiunea Harului, Pavel exprimă clar în v. 8-10 şi reafirmă din nou, speranţa într-o viaţă după moarte când spune: „Dar suntem cu curaj şi ne pare bine mai degrabă să fim departe de casă, afară din trup, dar să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să îi fim bineplăcuţi; ori fiind acasă (în trup), ori fiind departe de casă (departe de trup). Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos; ca să primească fiecare pentru cele pe care le-a făptuit prin trup: fie bine, fie rău.”
În concluzie, este neindoielnic că Pavel a crezut şi a promovat viaţa după moarte, sau cum o numeşte el: „afară din trup dar sa fim acasă la Domnul (in duh).”
Harul Domnului nostru Isus Hristos sa ramana cu noi cu toti!
Anna
Comentariu de anna — septembrie 13, 2015 @ 18:07 |
Anna, cea mai mare marturie despre viata de dupa moarte a dat-o insusi Isus! Atata doar, ca fiecare percepe acest lucru in felul lui, functie de evolutia spirituala, inteligenta, rolul pe care il are de jucat in Planul lui Dumnezeu, in aceasta viata etc…
Noi, toti ceilalti (incepand cu apostolii), depunem un fel de marturii secundare… 🙂
Comentariu de Sorina — septembrie 28, 2015 @ 15:56 |
Draga Sorina, viata vesnica este mantuirea. Scriptura ne invata cit timp mai este har, mai este si speranta. La mine, pentru mantuirea mea a fost iminent sa inteleg cine e Fiul, sa fac trecerea de la legalism la har. Altii se afla déjà in starea de har, altii imbratiseaza traditiile in care s-au nascut, circumstantele difera de la caz la caz in functie de cultura, religia, familia din care ne tragem, precum si interesul propriu pentru cunoastere. Cum putem realiza planul lui Dumnezeu cu noi cand suntem atat de diferiti?! Doar prin credinta. Credinţa insa trebuie să fie autentică înainte ca meritele lui Hristos să fie trecute în contul cuiva. ASTA ESTE CHEIA !!! Minunatul plan al mantuirii consta TOCMAI in faptul ca acei care isi pun credinta in Isus si in ceea ce El a facut pentru noi, primesc ceea ce El merita. Meritul lui ne este atribuit noua! Iar oferta este general valabila: Oricine care crede in El va primi viata vesnica.(Ioan 3:16) Si ajungem astfel la notiunea de baza a Evangheliei – MANTUIREA (ce inseamna si cum se primeste) Când vorbim despre doctrina siguranţei veşnice = mantuirea, ea înseamnă că odată ce o persoană a fost născută din nou in Duhul şi îndreptăţită prin credinţa în Hristos, fiind astfel aşezată într-o stare de mântuire, acea persoană în realitate nu-şi va pierde niciodată mântuirea. Aceasta e convingerea mea care imi da multa pace. Dumnezeu se uita la inima omului (1Samuel 16:7) si Regele David a fost singurul om dupa inima lui Dumnezeu. A pierdut el mantuirea cand a comis pacatul de adulter cu Batsheba pe care a vrut sa-l acopere comitind pacatul de crima prin omorirea lui Uriah (sotul Batshebei) un loyal luptator din armata sa. Cum a putut viteazul David (eroul favorit al natiunii) sa faca asta?! A putut, pentru ca nu este nici un om fara de pacat nici unul macar (Romani 3:23) Scriptura ne spune “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”. “Nu este niciun om neprihanit, niciunul macar.” (Romani 3:10) David nu a fost mai presus. El a iesit din starea de har orbit fiind de patima pentru Batsheba. El a pacatuit fizic/carnal/ in trup dar Nu in spirit; David nu s-a lepadat de Dumnezeu, si nici Dumnezeu nu l-a lepadat pe David. Iesind din starea de har, despocaindu-se, pacatuind, David a suferit toata viata lui consecintele pacatului comis, n-a avut o clipa de ragaz. A varsat mult singe in razboaie, a avut parte de multa dezbinare in famile si ce si-a dorit cel mai mult – Dumnezeu nu i-a ingaduit – sa ridice Templul. A platit scump King David, totusi dupa o viata grea de cainta si pocainta, Dumnezeu l-a iertat si arvuna Duhului pusa in inima lui de tinar, a devenit garantia pecetluirii lui cu Duhul pentru ziua rascumpararii la sfirsit. Vedem asta citind psalmii, David a murit impacat cu Dumnezeu. Poziţia mea se mai bazează pe câteva pasaje din Scriptură, cum ar fi învăţătura lui Pavel din epistole. Ni se spune in Filipeni că „Acela care a început în noi această bună lucrare, o va isprăvi” De asemenea, Scripturile vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa creştinului. Duhul Sfânt ne regenerează, începând in noi procesul trairii depline in Hristos, si aşa cum ne spune Pavel sub inspiratie, Dumnezeu dă fiecărui creştin arvuna Duhului, si la sfirsit pecetea Duhului.
• o arvuna a mostenirii noastre, pentru rascumpararea celor castigati de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efes.1:14)
• El ne-a si pecetluit si ne-a pus in inima arvuna Duhului. (2Cor.1:22)
• Si Cel ce ne-a facut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. (2Cor.5:5)
Arvuna este un avans, o garanţie absolută (ca in cazul lui David) că suma totală va fi în cele din urmă plătită în întregime. Iar în Scriptură e folosită cu acelaşi sens, când Dumnezeu prin Duhul Sfânt depune arvuna, El nu se sustrage de la plată. Dumnezeu prin Duhul Sfânt e cât se poate de hotărât să ducă până la capăt mantuirea noastra cu conditia ca si noi sa vrem/sa cerem lucrul acesta cu ardoare. De asemenea, conceptul pecetluirii de către Duhul Sfânt îşi are originea în limbajul străvechi al inelului cu sigiliul împăratului. Când ceva era sigilat şi pecetluit cu pecetea regelui sau a proprietarului, atunci devenea proprietatea acestuia.
• Scrieti, dar, in folosul iudeilor cum va va placea, in numele imparatului, si pecetluiti cu inelul imparatului. Caci o scrisoare scrisa in numele imparatului si pecetluita cu inelul imparatului nu poate fi desfiintata.” (Esther8:8)
Iar Pecetea Duhului Sfint cu care am fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii este tocmai siguranta vesnica a Neprihanirii prin credinta in Hristos.
• Si voi, dupa ce ati auzit Cuvantul Adevarului (Evanghelia mantuirii voastre), ati crezut in El si ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant care fusese fagaduit (Efes.1:13)
• Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii. (Efes.4:30)
Conceptul acesta în lumina Bibliei, ma incredinteaza că Dumnezeu promite că nimeni nu ne va smulge din mâinile Lui, El e Cel ce ne va păstra în siguranţă. El ne da si vointa si infaptuirea. Aceasta doctrina a sigurantei vesnice ne asigura ca suntem mantuiti prin indreptatirea prin credinta in Hristos! Lupta credintei o ducem ca sa ne mentinem in starea de Har nu ca sa ajungem la ea – si ea este Rezultatul mantuirii si nu calea spre mantuire, pentruca Mantuirea ca si Neprihanirea sunt Darul lui Dumnezeu pentru cel neclintit in credinta nestramutata, care a fost data sfintilor (celor neprihaniti) o data pentru totdeauna. (Iuda.1:3) anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, peste cel neclintit.
Comentariu de anna — septembrie 17, 2015 @ 12:35 |
Raspund cat pot de scurt (e singurul lucru pe care il pot face, subiectul fiind extrem de „larg”):
Mantuire = a-ti asigura intrarea in Imparatia lui Dumnezeu, la trecerea in stare de nefiinta (adica, alta stare decat cea in care fiintam acum, in trup material). Desigur, aici pot aparea alte discutii, pornind (de exemplu) de la Luca 17:21, unde se afirma ca: „Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” ” Mantuirea se obtine prin intermediul/actiunea Duhului care, atata timp cat este „activ” ne preschimba in toate aspectele fiintei noastre (minte, trup si suflet) in cadrul procesului numit „de sfintire” (ex.: Rom. 12:2) pentru a ne readuce cat mai aproape de parametrii nostri initiali, la care a „construit” Dumnezeu initial pe om. Duhul ne „conecteaza”, cumva, la Imparatie. Dar pana si Duhul poate fi „dezactivat” de cineva care l-a primit daca, in mod insistent, refuza primirea schimbarii si se concentreaza tocmai pe pastrarea celor ce ar trebui modificate. Atunci apare „intristarea” (Efes. 4:30) Duhului: ” Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” In aceste conditii, apare situatia din Rom. 1:28: ” Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” Cand Dumnezeu te lasa in voia mintii, tale… cam pana acolo ti-a fost! 😉
Ref. la convingerea ta ca mantuirea nu se poate pierde: Eu cred ca se poate. Pentru ca Efes. 2:8 spune: „Căci* prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Asadar, daca iti pierzi credinta poti pierde Imparatia. De fapt, eu merg mult mai departe in rationamentul meu… dar as complica mult prea mult subiectul… si nu e cazul… 😉 David nu si-a pierdut mantuirea pentru ca nu si-a pierdut credinta, ci doar a pacatuit. Si singurul pacat de neiertat este hula impotriva Duhului Sfant. Ceea ce nu era cazul lui David. Lectia data prin el cred ca este: oricine, oricat de sfant ar parea, poate cadea oricand in pacat; si oricine, oricat de greu ar fi pacatuit, poate (re)deveni un om pe placul lui Dumnezeu.
Cam atat, deocamdata!
Comentariu de Sorina — septembrie 28, 2015 @ 17:15 |