Mai in gluma, mai in serios… ;)

Ianuarie 28, 2010

Sunt si alte lumi in care se poate canta…

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.
Apoi, am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo, Centrala” si nu exista pe lumea asta lucru despre care ea sa nu stie. „Alo, Centrala” putea sa-ti spuna numarul oricui si, in plus, chiar ora exacta…
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a inceput intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa ma caineze pentru suferinta mea.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul care zvacnea, pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am ridicat din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche.

„Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche:

„Centrala.”

„Mi-am ranit degetul”, m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca era cineva care sa ma auda.

„Mamica ta nu este acasa? ” urma intrebarea.
„Nu este nimeni acasa in afara de mine”, am bolborosit.
„Iti curge sange?” m-a intrebat vocea…
„Nu”, i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acum ma doare tare rau…”
„Poti sa deschizi racitorul?” m-a-ntrebat ea.
I-am spus ca pot.
„Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel”, spuse vocea.
Dupa aceea, am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice: i-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia; m-a ajutat si la matematica; tot ea mi-a spus ca veverita, pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune; a venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus trista veste. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o:

„De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, sa sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca a inteles cat eram de afectat, pentru ca mi-a spus incet:

„Wayne, sa nu uiti niciodata un lucru: ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data, la telefon:

„Alo, Centrala!”
„Centrala”, mi-a raspuns vocea binecunoscuta.
„Cum se scrie cuvantul <fix>?” am intrebat.
Toate acestea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea… „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastra casa. N-am incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din noua locuinta.
Devenisem adolescent; dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de nesiguranta sau de neputinta, mi-am reamintit de seninatatea si sentimentul de siguranta ale acelor vremuri. Ma gandeam, de multe ori, cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si iroseasca atata timp cu un baietel curios, ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de aceasta data pentru a-mi continua studiile. Am facut escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa stiu cum, m-am pomenit formand numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:

„Alo, Centrala!”

Ca prin minune, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine:

„Centrala.”

Fara sa fi planificat asa ceva, m-am auzit spunand:

„Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”

A urmat o pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns:

„Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum…”

Am ras:

„Deci tu esti, intr-adevar”, i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
„Iar eu ma-ntreb”, zise ea, „daca Tu iti dai seama cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine… N-am putut avea copii si, de aceea, asteptam cu mare bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat daca pot s-o mai chem atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
„Cu placere”, mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”. Am intrebat de Sally.
„Sunteti un prieten?” m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten, Wayne….”
„Imi pare rau ca trebuie sa-ti spun asta”, mi-a spus ea, ” dar, in ultimii ani, Sally a lucrat doar cu o jumatate de norma, pentru ca era foarte bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma…”

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a mai spus:

„Un moment! Ai spus ca te cheama Wayne?”

„Da”, am raspuns.

„Ei, bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie pentru cazul in care ai fi sunat. Sa ti-l citesc…”

Mesajul ei era:

„Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul: stiam la ce se referise…

3 comentarii »

  1. Beautiful!

    Comentariu de andreeamatei12 — Ianuarie 28, 2010 @ 14:41 | Răspunde

  2. O poveste care mi-a stors lacrimi.
    Emoţionant…

    Comentariu de starsgates — Ianuarie 28, 2010 @ 19:11 | Răspunde

  3. Stiti care e necazul in viata? Ca adesea ajungem prea tarziu sa ii cunoastem pe oamenii care sunt cu adevarat buni. Si multi oameni buni traiesc prea putin, iar oamenii rau traiesc prea mult si fac numai rau celor din jur.

    Comentariu de Yarina — Februarie 4, 2010 @ 12:18 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: