Zdrentuiri…

Tristetea imi macina sufletul, precum talazurile, taria stancilor care sunt suficient de neghioabe, sa li se impotriveasca… Durerea necrutatoare poate naste monstri de violenta si ridicare a mainii impotriva lui Dumnezeu… Lacrimile isi intiparesc urmele sandalelor in damburile neslefuite ale pielii, marcandu-si trecerea si ducerea la vale cu santuri adanci de scurgere… Ecourile destramarii sufletului sub fortele sadice ale durerii tasnesc spre in afara eului, eliberandu-se cu lacrimi sangerii spre adancimile cerului catre care imi ridic privirile incetosate de revarsari cu gust de ocna… Strigarea neputintei imi sfasie creierul, spintecandu-mi intelegerea cu taisul de bisturiu al obsedantei intrebari: “De ce?!”…
Si – pentru a cata oara, oare?! – imi inchin gandurile si sufletul si trupul in fata Celui caruia ii datorez insasi existenta mea, rememorand cine suntem, fiecare dintre noi… si ii multumesc cu lacrimile si durerea nestavilite, inghitindu-mi pe nemestecate nedumeririle si rascularea inimii… si ma inclin pana la pamant, cu un colt al crucii de purtat scrijelind Pamantul-mama si provocandu-i lacrimari…