Dupa cum va spuneam in postarea anterioara, am reusit sa recuperez puii de porumbel, a caror mama a plecat si dusa a fost…
La grea incercare mi-a fost pusa imaginatia, atat in procesul de “pescuire” a lor, cat si dupa aceea… Cand i-am adus in casa, erau tepeni de frig (trecuse inca o noapte racoroasa peste corpurile lor plapande si golase); cand m-am intors de la serviciu, se incalzisera, dormisera si prinsesera ceva puteri; auzindu-mi vocea, s-au ridicat si au inceput sa piuie, infometati. Le-am “servit” paine neagra cu seminte, inmuiata in putina apa (le-as fi dat-o cu lapte dar cred ca burticile lor ar fi avut probleme cu produsele lactate), peste care am turnat inca vreo cativa stropi de apa, cu siringa, in ciocurile cascate cu forta (mancarea aproape a trebuit sa le-o indes pe gat pentru ca nu stiau sa o trimita singuri spre gusa). Le-am schimbat “scutecelul” (o bucata de cearceaf vechi, asezata impaturit pe fundul cosuletului in care le facusem culcus, ca sa le tina de cald) si le-am dat stingerea (cosuletul l-am “parcat” in cada ca sa aiba unde sa produca “deseurile”). Pana dimineata, au dormit dusi…
